Strategie de țară: polonezii și-au crescut capacitatea de producție a energiei cu 29% în ultimul deceniu, România a pierdut 9%. Acum polonezii exportă, România aduce curent de la vecini

♦ În ultimul deceniu, România nu numai că nu a reușit să-și majoreze capacitatea de producție de energie electrică, dar nici măcar nu a putut să o păstreze constantă, închizând unități fără a pune nimic în loc. Germania, Polonia, Grecia și Austria sunt state care spun o cu totul altă poveste în ceea ce privește abordarea acestui sector strategic.

Statisticile europene arată că în perioada 2011-2020 parcul de producție de energie al României s-a micșorat cu 9%, de la 19.733 MW la circa 18.000 MW. Astfel, deși în perioada 2009-2014 România a trecut printr-un puternic val de investiții în proiecte de energie verde, care au adăugat sistemului energetic național circa 4.300 MW noi, închiderile de unități, mai ales cele din zona termo au anulat la nivelul întregului sistem acest aport pozitiv de capacitate. Rezultatul este că de trei ani, România a devenit importator net de energie electrică.

Lucrurile stau însă diferit cu multe alte state europene care au înțeles importanța strategică a sectorului energetic și au acționat ca atare. Germania și-a crescut capacitatea instalată cu 34%, arată datele Eurostat, iar Irlanda a bifat un procent similar de creștere a capacității instalate.

Dar poate cel mai elocvent caz este cel al Poloniei, care a reușit să termine anul 2020 cu o capacitate de producție a energiei cu 29% mai mare față de cea din 2011. Ce este interesant la cazul Poloniei este faptul că țara și-a păstrat aproape intactă capacitatea centralelor pe cărbune, care asigură 70% din producția de energie, dar a adăugat la această capacitate proiecte din energie verde. În România, lucrurile au stat diferit. În acest moment, capacitatea centralelor pe cărbuni care mai funcționează este de circa 2.500 MW, în 2012 acestea având o putere de peste 5.300 MW și asi­gurând 40% din producția națională de energie. Acest exit din cărbuni fără a pune nimic în loc a subminat statutul de exportator net de energie al României în ultimii trei ani. Investițiile din partea de eoliene și solare, unde România are acum un portofoliu de generare de circa 4.300 MW, s-au făcut fără unități de stocare sau de echilibrare, astfel că indepen­dența zilnică a alimentării cu energie a României depinde de cum bate vântul.

Cărbunele, deși cu viitor limitat ținând cont de politicile de mediu ale UE, este din nou în centrul atenției din cauza războiului din Ucraina.

În contextul în care decizia la nivelul blocului european este de a elimina dependența de gazul rusesc, cărbunii ar putea primi o nouă șansă la viață, pe un anumit termen, astfel încât securitatea energetică a economiilor europene să nu fie amenințată de tranziția spre zona de energie verde.

Potrivit Planului Național Integrat Energie și Schimbări Climatice (PNIESC), pe partea de energie eoliană este așteptată o creștere de la 3.000 MW, cât este în prezent, la peste 5.250 MW în 2030.

Pe plan solar, în acest moment sunt montați circa 1.350 MW, dar estimările oficiale arată că această capacitate ar putea ajunge la circa 3.400 MW în 2025 și la 5.000 MW în 2030. Investitorii cred însă că aceste estimări sunt foarte prudente.

Potrivit unei centralizări făcute de grupul Monsson, cel mai puternic dezvoltator de proiecte de energie verde din România, deținut de omul de afaceri Emanuel Muntmark, la acest moment sunt în dezvoltare circa 38.000 MW în proiecte verzi, eoliene și solare, care au cel puțin un aviz obținut. Capacitatea este uriașă rapotată chiar la întreg sistemul energetic local, de circa 20.000 MW. Într-un scenariu pesimist, din toate proiectele care se află acum în dezvoltare, în următoarea decadă România ar putea acomoda circa 14.000 MW, echivalentul în capacitate a 10 centrale de la Cernavodă. Această capacitate, la un factor mediu de funcționare de 25%, reprezintă circa 3.500 MW pe care România se poate baza. Însă până acând aceste unități vor intra în funcțiune, vor urma ani de prețuri mari la energie, susținute și de un deficit național pe zona de producție.