Starea școlii românești: problema este la profesor, nu la copil

Se plâng profesorii pe rețelele de socializare: primim în facultăți studenți cu un vocabular redus, cu judecată joasă, cu înțelegere a vieții mult prea limitată pentru vârsta unui tânăr de 20 de ani.

Se plâng angajatorii că primesc în companii oameni care nu se pricep la nimic, dar îi acceptă pentru că nu au o altă soluție.

Toată povara acestei risipe este aruncată în capul copiilor. Needucați, trândavi, facebok-uciști, generația nimicului. Nimeni nu se uită la nivelul de pregătire al profesorului.

Nu mai sunt un om tânăr, am făcut liceul în comunism. Aveam ora de rusă, iar profesoara întreba: <ce aveți la ora următoare>?; <Matematică>; <Învățați la matematică!>. Învățatul la matematică însemna să copiezi tema făcută de celălalt. Oricum, nimeni nu se uita pe temă, trebuia doar să o ai, puteai să desenezi în loc de temă un transformator electric. Rezultatul este că nu știu nici rusă, și nici matematică. Ce bine mi-ar fi prins acum să știu limba rusă și să nu aștept traducerea lui Armand Goșu.

Dar pe toate gardurile era scris îndemnul lui Lenin: <Învățați, învățați, învățați>. Învățați ce?

Elevii au un sistem de evaluare – tezele, examenele. Dar profesorii cum sunt examinați?

La începutul parcursului meu de om matur, la finalul studiilor universitare, am fost profesor debutant de limbă/literatură franceză. Elevii mei din clasa a XI-a nu știau sa conjuge verbul <etre> la indicativ prezent, deși făceau franceză de zece ani. Iar eu le explicam contextul în care Flaubert a scris <Doamna Bovary>.

Nu știu cum se face astăzi evaluarea în școli – a profesorilor, nu a copiilor. Știu cum era în trecut. Profesorul era evaluat în funcție de <promovabilitate>. Așa că profesorul, plătit ca ultimul sărac din cătun, nu avea niciun interes să-și descalifice elevii. Eu însumi am dat note mari unor copii care nu știau nici cum să se încalțe. Pentru că știam că nota aceea nu folosește la nimic. <Hai, dom’ profesor, stricați media copilului…?> Când erau examene, profesorul ieșea pur și simplu din clasa, iar copiii copiau cu cărțile pe masă. Mă număr printre acei copii. Pentru că aproape eram invitat să fac asta. Acei copii sunt astăzi profesori. Ce așteptări să ai de la ei?

M-am oprit din copiat, slavă Cerului, când mi s-a făcut o rușine cumplită de care nici azi nu mă pot lepăda. Când mi-am spus: eu am venit aici să învăț. Sunt sute de mii de copii care au facut asta, am această credință. Nu pot uita însă că Facultatea de Litere se copia cu cărțile pe masă, în Facultatea de Matematică, lipită de Litere, se copia cu cărțile pe masă. La ASE, la fel. În toate universitățile din România a fost la fel. În toate liceele a fost la fel. Cine a muncit și s-a oprit din copiat la timpul potrivit a ajuns în multinaționale. Cine a copiat până la capăt a ajuns profesor. Acum vin profesori de la Facultatea de Filosofie a Universității din București, de la Facultatea de Fizică și se plâng că nivelul de pregătire al studenților nou-intrați este scăzut, că valiza lor lingvistică este înfiorător de mică. Îi prețuiesc, dar îmi permit observația: punctul plângerii lor nu este pus la finalul frazei, ci la mijlocul ei. Iar spusele lor îmi arată că nimic nu s-a schimbat față de acum 20 de ani.  Îi acuzăm mereu pe copii, dar niciodată nu vedem calitatea profesorului. Îi acuzăm pe profesori, dar nu vedem halul în care este finanțat învățământul.

Doar 8% dintre elevii care s-au născut în mediul rural termină o facultate, deși numărul elevilor din mediul rural este egal cu cel din mediul urban. Bugetul părinților pentru susținerea copiilor este egal cu bugetul alocat de stat pentru școală – 40 de miliarde de lei, anual. Dar nu toți părinții au bani pentru meditații. Nu toți părinții au bani pentru grădinițe și scoli private și nici pentru universități britanice. Așa că școala publică rămâne sistemul nervos al acestei țări.

Două lucruri sunt aici de văzut. Evaluarea profesorului și puterea minții copilului. Puterea minții unui copil este uluitoare. Dar copilul trebuie să aibă un profesor bun, pentru devenirea lui. O doamna, profesor de filosofie, se plânge de slaba pregatire a noilor ei studenți. Sa fie limpede – copilul/tânărul care alege să-l studieze pe Kant sau pe Hegel, nu este un tâmpit. Dar, de calitatea profesorului care l-a format până la 18 ani pe acel copil nu întreabă nimeni?