Stă să plouă cu bancheri

Golconda este un peisaj urban plin de oameni aproape identici care umplu riguros și simetric spațiul; nu știm dacă se mișcă sau plutesc. Sunt inși convenționali, imaginea comună a unui bancher sau a unui om de afaceri din perioadă (tabloul a fost pictat în 1953), îmbrăcați la fel, cu fețe imobile. Lipsite de expresie. Bărbatul cu pardesiu și melon este o constantă a picturii lui Magritte, el însuși ins mediu, corect și anost, personaj pe spinarea căruia s-a construit o lume întreagă.

De ce i-a spus Golconda? Titlul îi aparține poetului Louis Scutenaire, care l-a ajutat de multe ori pe Magritte să își numească picturile. Golconda a fost un oraș indian, centru al industriei diamantelor între secolele XIV și XVII, o fabrică, la propriu, de averi; ce alegorie putea fi mai bună pentru fabricile de averi din suburbiile începutului de deceniu ’50? Și, mai târziu, ce imagine mai potrivită poate caracteriza City-ul londonez sau Wall Street-ul, fabricile de bani ale momentului, chiar și acum, în criză.

Criticii regăsesc în tabloul lui Magritte însingurarea, înstrăinarea: faptul că personajele tabloului nu se privesc, nu comunică, ambianța rece, lipsa de personalitate a clădirilor și cerul nepătat induc, într-adevăr, astfel de sentimente. Pe de altă parte, poate că Magritte însuși s-a simțit un pic abandonat: să-l privim ca pe un tip convențional care picta tablouri neconvenționale și era angajat într-o mișcare culturală neconvențională – suprarealismul. René Magritte s-a născut în Belgia și inițial a fost atras de impresionism.

O primă expoziție nu place criticilor, iar pictorul se mută la Paris și se împrietenește cu poetul André Breton, creatorul mișcării suprarealiste. Un revoltat prin definiție, Magritte a cochetat cu comuniștii, dar comuniștilor nu le-a plăcut opera lui Magritte. Magritte a cochetat și cu suprarealismul, dar a preferat să plece din efervescentul Paris și să se refugieze în mai comoda Belgie, să se îmbrace chiar el cu pardesiu și melon și să trăiască într-o casă modestă, să se integreze, adică, în cenușiul clasei de mijloc.

Un critic l-a asemuit cu un agent secret care încearcă să discrediteze realitatea burgheză, dar care, pentru a nu fi identificat drept sabotor, se ascunde în spatele unei imagini cât se poate de convenționale. Ce am găsit eu la Magritte? Ceva bun, simplitatea, și ceva rău, alienarea, refugiul într-un soi de ghetou intelectual. Simplitatea, adică un maxim de efecte cu un minim de mijloace, iar imaginile sale diferă fundamental de oniricul Dali sau de bizarul De Chirico – instrumente muzicale, bărbați cu melon și pardesiu sau pipe sunt prezentate atât de simplu, atât de fără echivoc încât devin misterioase.

Alienarea, refugiul în ghetoul intelectual, uniformitatea sunt, cred, principalii dușmani ai omenirii. Se spune că Magritte însuși nu era chiar atât de dedicat picturii, preferând să își transpună ideile în câteva schițe și apoi să meargă să joace șah în cafeneaua Greenwich din Bruxelles. Și nici jucător de șah nu a fost chiar atât de pasionat, iar această ambiguitate cred că i-a oferit suficiente compensații încât să reziste vieții calme pe care a dus-o.Parafrazând titlul unui recent desen animat, în Golconda lui Magritte stă să plouă cu bancheri.