Spitalul butic, o nouă nișă

Ovidiu Palea vorbește repede și sunt avertizată că folosește un limbaj colorat, altminteri folositor jurnaliștilor care scriu povești. Colorat, aveam să constat, în sensul metaforelor folosite. Iar debitul mare de cuvinte este rezultatul ritmului de viață foarte alert; medicul, specializat în anestezie și terapia durerii, obișnuiește nu numai să consulte, să facă intervenții (la coloană, umăr sau genunchi), dar se ocupă și de management, de dezvoltarea afacerii și răspunde, personal, tuturor întrebărilor de pe forumul afacerii. Obișnuiește să comunice mai degrabă prin SMS-uri, nu-i răspunde nici soției la telefon, pentru că își petrece cea mai mare parte din zi în consultații și intervenții.

ProVita, care reunește acum două clinici și un spital care așteaptă o singură autorizație pentru a începe să funcționeze, a avut anul trecut o cifră de afaceri de 2 milioane de euro, iar în 2016, în funcție de momentul în care spitalul va începe să funcționeze, încasările s-ar putea ridica la 3-4 milioane de euro. Pe piața serviciilor medicale private, estimată la 600 de milioane de euro anual, 25 de spitale private au fost deschise cu investiții de peste 300 de milioane de euro; 11 dintre ele sunt în București.

Această piață este unul dintre puținele domenii care au înregistrat plusuri chiar și în perioada de criză, iar acum cele 3.000 de paturi din domeniul privat reprezintă 2% din totalul numărului de paturi de spital din țară. La 45 de ani, medicul Ovidiu Palea intră pe o nișă nouă, deschizând, spune el, un spital butic: „Nu din punctul de vedere al costurilor, ci din punctul de vedere al actului medical. Adică în loc să mănânci o șaorma la colțul străzii, poți să o comanzi la un restaurant în cu totul alte condiții“. Una din practicile pe care medicul și le-a însușit în anii în care s-a specializat și a profesat în SUA este de a-i da pacientului dreptul și responsabilitatea de a alege și de a-și asuma riscurile. „Pacientul își asumă alegerea unui tratament, iar dacă ceva iese prost, îl ducem până la capăt, pentru că pot exista complicații – infecții, hemoragii, pareze.

Pacienții întreabă:
– Păi pot paraliza?
– Da, poți.
– Ai avut cazuri?
– Da, am avut.

Nu pot spune că nu am avut complicații la operații, pentru că ar fi o minciună. Dar atunci când avem complicații nu lăsăm pacienții în drum. Am avut pacient cu pareză dar a urmat un proces de recuperare și acum este foarte bine. N-a rămas nimeni de la noi netratat până la capăt și să-l trimitem în altă parte.“ Medicul este încredințat că pacienții trebuie informați de riscuri, dar ei nici nu vor să audă de ele; „pacienții ciupesc informații și apoi spun că nu au aflat despre riscuri, iar noi le arătăm raportul medical, de pe hârtie, pe care îl aveau deja. Mulți nici nu se uită pe el.

– Cum, pot să mor?
– Da, poți să mori.
– De la o infiltrație?
– Da, de la o infiltrație. Este puțin probabil, dar este posibil. Este diferența dintre posibil și probabil.

Pacienții trebuie să înțeleagă și să-și asume riscurile“. Aceasta este doar una dintre filosofiile medicului, care are o abordare total diferită de sistemul cu care sunt obișnuiți pacienții români, pentru că în sistemul de stat majoritatea doctorilor stau prea puțin de vorbă cu pacienții. Palea are consultații programate pentru câte o oră și de multe ori întârzie, pentru că într-o oră pacientul nu a priceput totul și trebuie să o ia de la capăt cu explicațiile; iar dacă pacientul următor este supărat că a întârziat, îi spune că stă cu el și două ore, dacă e nevoie. „La doctor nu se pot respecta programările ca la masaj.“

SPRE SUA ȘI ÎNAPOI

„Nu-mi place să mă prepar, pentru că toată viața am urât când mă scoteau în fața clasei să spun o poezie și mă pierdeam în fața clasei“, începe discuția directorul general al ProVita, cu referire la pregătirea prealabilă pentru interviu. Iar apoi povestește cum a ajuns să clădească un spital. A terminat în 1995 facultatea de medicină și spune că face parte din generația care a plecat masiv peste hotare „pentru că nu aveam nimic în față, nici în ce privește profesia, nici ca finanțe“. A mers la examene la Budapesta, apoi a mers la interviu în SUA, intrând în același sistem de evaluare cu absolvenți americani; a urmat apoi un program de matching național – spitalele caută medici cu specializările care îi interesează, iar medicii aleg oferte.

La început era interesat de chirurgie și a acceptat oferta unui spital afiliat cu Johns Hopkins (spital care vreme de 21 de ani consecutivi a fost desemnat cel mai bun din SUA); a făcut trei ani de rezidențiat cu specializarea anestezie, după care a ales să se specializeze în terapie intensivă și cu o supraspecializare, „anticipând că vreau să mă întorc în România, pentru că românii cer cinci ani de specializare, americanii nu“. Avea să se întoarcă în 2003. „Eu nu m-am întors pentru asta“, spune el făcând semn către pereții spitalului nou-nouț. „Nu m-am întors ca să fac o afacere în medicină; am plecat gândindu-mă că o să mă întorc“. Au apărut, în viața sa și a soției sale, trei copii, născuți în SUA, și când s-au apropiat de vârsta de școlari a trebuit să ia o decizie, pentru că dacă începeau școala acolo ar fi fost mult mai greu să se întoarcă.

Povestește că doar un an și jumătate îi despărțeau de momentul în care ar fi primit cetățenia americană, dar în același interval doi dintre copii ar fi început școala și și-au dat seama că nu s-ar mai fi întors niciodată în țară. „Multă vreme m-am gândit la motivele pentru care ne-am întors, pentru că nu mi-a fost clar, și mi-am dat seama că mi-am dorit ca și copiii noștri să aibă copilăria noastră, cu viață emoțională; am zis că este important pentru ei să aibă ceva mai normal decât acolo. Din punct de vedere profesional America este extraordinară, ca pregătire în orice domeniu, dar la capitolul emoțional nu e pe lungimea mea de undă. Sună stupid pentru că mulți pleacă pentru copii.“ Crede că sunt școli foarte bune și aici – un procent mic raportat la numărul populației.