Sorin Pâslaru, ZF: Salariile profesorilor sunt o datorie amânată cu anii și nerecunoscută. Întrebarea este de ce dacă vin 80 miliarde de euro de la Bruxelles pentru dezvoltare, dezvoltarea nu înseamnă și salarii mai bune pentru profesori

Situația salariilor profesorilor este, ca și starea căilor ferate, o datorie amânată cu anii. O cheltuială pe care de fapt statul român nu vrea să o recunoască în fiecare an în buget și tot amână nu numai aplicarea unei legi, ci pur și simplu își asumă că nu-i pasă de viitorul țării.

Aparent, România are un PIB per capita raportat la puterea de cumpărare peste Ungaria, Grecia sau Portugalia. Iar în București PIB/capita este de 38.000 de euro, aproape egal cu cel din zona euro. Atunci de ce în București tramvaiele stau aproape să cadă de pe roți, Gara de Nord este din secolul trecut, iar profesorii tineri de istorie sau geografie fac Uber Food cu bicicleta pentru că nu le ajung banii de pâine și chirie?

Degradarea condiției profesorului durează de peste 30 de ani. Sute de mii de tineri excepționali au plecat din România din cauza salariilor foarte mici din învățământul public. Culmea, politicienii s-au năpustit în aceeși perioadă ca o haită pe titlurile de doctori, deci onorurile sunt bune, dar profesorii să se descurce cum pot.

Felul cum își tratează o țară corpul profesoral arată atitudinea față de viitor a societății. Din păcate, niciun guvern nu a venit cu o strategie reală pentru a readuce resursele alocate pentru educație la nivelul necesar.

Mișcarea curajoasă care s-a făcut în 2018 cu salariile medicilor din sistemul public trebuia continuată și la profesori. Anii de creștere economică de după criza din 2008-2009 permiteau atunci recuperarea și pentru profesori. Atunci era bună presiunea publică, pentru că erau resurse.

Acum, în 2023, situația bugetară este mai complicată, mai ales după ce veniturile nu sunt la nivelul așteptărilor. Ce se poate face: recunoașterea diferențelor față de media salarială bugetară și alocarea exclusiv pentru profesori a majorărilor salariale din sectorul public din următorii 3-5 ani, până la echilibrarea cu celelalte salarii.

În 2023 economia își va reveni și va crește cu peste 4%, astfel încât resursele bugetare vor fi mai mari.

Majorările salariale necesare din sistemul public de învățământ nu sunt de fapt pentru actualii profesori, ci pentru cei care ar trebui să se îndrepte către această profesie în fiecare an de pe băncile universităților.

În România se nasc în fiecare an tot mai puțini copii. În 2022 a fost un minim istoric, de 156.000. Dacă nici pentru noile generații, tot mai reduse numeric, nu sunt resurse pentru educație, atunci care mai e scopul investițiilor în infrastructură sau în capacități de producție?

Pentru prima dată, există voci din mediul de business care susțin revendicările profesorilor. O multinațională cu capital german, Bosch, și una dintre cele mai mari companii industriale cu capital privat românesc, Chimcomplex, ambele cu mii de angajați, s-au exprimat în favoarea revendicărilor profesorilor. De fapt, liderii de business știu cel mai bine că educația este sursa pentru a crea valoare adăugată pe termen lung.

Problema este că după 2007, aderarea României la UE, nimeni nu a formulat vreo strategie de convergență a veniturilor diverselor categorii profesionale către media UE. Dacă Bruxelles-ul a venit cu programe în toate aspectele de dezvoltare, nu era cazul să creezi un program special de corectare a dezechilibrelor în ceea ce privește salariile profesorilor?

Dacă acum vin 80 miliarde de la Bruxelles în PNRR și fonduri structurale, de ce nu se găsesc 2 miliarde de euro pe an pentru suplimentarea salariilor profesorilor? S-au cheltuit cu vestitul POSDRU câteva miliarde de euro (acum POCU) în programe despre nimeni nu știe ce eficiență au avut, în loc ca acești bani să meargă pur și simplu în salariile profesorilor.

Profesorii nu sunt oameni foarte atenți la bani, că dacă ar fi nu s-ar face profesori, ci ar face afaceri. Ei sunt cu cărțile, sunt pasionați de studiu, de citit, de explorat. De aceea  au și așteptat atât de mult să-și ceară drepturile. Napoleon a spus în campania din Egipt: „savanții și măgarii la mijloc” (la mijlocul armatei, să fie apărați în cazul unui atac). Dacă nu-i protejezi și încurajezi pe stăpânii formulelor, pe cei care știu să facă poduri și catedrale și să-i vindece pe ceilalți, atunci te risipești, din urmă nu va mai veni nimic.