Sorin Pâslaru, ZF: România pare un paradis fiscal conform datelor privind taxele și contribuțiile raportate la PIB. Ce-ar fi să se raporteze mai bine taxele/capita decât PIB/capita pentru a vedea progresul țării în UE?

Comisia Europeană a publicat ieri datele privind ponderea în PIB a taxelor și contribuțiilor sociale în statele din Uniunea Europeană și cele asociate, Norvegia, Islanda și Elveția.

Cum era de așteptat, România este la coada listei în ceea ce privește așa numitul raport tax-to-GDP, adică ponderea taxelor în PIB, cu un nivel de 27%, doar peste Irlanda, cu 22,7%.

Problema este că Irlanda este considerată un paradis fiscal, cu taxe preferențiale pentru multinaționale, iar Google, Amazon sau Facebook face afaceri pe tot continentul european din această țară.

Media europeană a raportului taxe și contribuții la PIB este la 40%, iar în zona euro este de 40,6%.

În Franța, Belgia și Danemarca este cel mai mare raport al taxelor și contribuțiilor raportat la PIB, de peste 44%, iar în Franța este chiar de 45,6%. Ciprul, care era considerat un paradis fiscal dar între timp a mai restrâns din facilitățile fiscale, este la 38% pondere taxe și contribuții în PIB.

Având în vedere această diferență atât de mare între cât strânge România și ce se întâmplă în Uniunea Europeană, poate fi România considerată un paradis fiscal? Dacă le spui asta antreprenorilor, explodează. Îți vor răspunde că sunt sufocați de nivelul taxelor și contribuțiilor și că oricum sunt prea mulți bani dați statului/birocraților care îi administrează prost.

Dar pe undeva lipsesc 13% din PIB din nivelul taxelor, ne spune această comparație. Și situația este destul de complicată pentru că asta se întâmplă la aproape 20 de ani de la aderarea la Uniunea Europeană. S-ar fi presupus că două decenii sunt suficiente pentru alinierea la nivelul mediu sau măcar spre nivelul mediu din UE, dar iată că deși la alți indicatori precum PIB per capita la paritatea puterii de cumpărare România a recuperat de la 40% la 75% față de media UE, în ceea ce privește taxele colectate rămâne jos.

Ani de zile s-a spus că ne lipsește digitalizarea iar de 4-5 ani ANAF propune probabil cel mai amplu proces de digitalizare din UE, de care au rămas mirați și profesorii de contabilitate din Germania când li s-a explicat câte componente include. Raportarea online, în timp real, a bonurilor eliberate de casele de marcat, de la magazine către ANAF, a fost începutul. O treabă care a presupus schimbarea a 800.000 de case de marcat din toată țara. S-a făcut, ANAF are datele în timp real. Acum sunt în curs SAF-T, e-factura și e-transport. Fiecare se află în diferite faze, în funcție de nivelul de mărime al companiei. Firmele nu-și mai trimit facturile unele altora, ci acestea se salvează într-un spațiu virtual. În 2025, maximum 2026, ANAF va ști tot. Va vedea toate intrările și ieșirile de bani dintr-o companie.

Și totuși, surpriza este că în planul trimis Comisiei Europene pentru aducerea deficitului bugetar la un nivel de 3% din PIB, veniturile la buget vor rămâne la un total de 34%-35% din PIB în 2031, adică doar cu 1%-2% mai mult față de nivelul actual. Nivelul total al veniturilor în PIB include și alte venituri precum cele nefiscale față de cele 27% strânse din impozite și contribuțiile sociale.

Deci guvernul se așteaptă ca în următorii șapte ani nivelul taxelor și contribuțiilor să rămână în jur de 27%-28% din PIB.

Și atunci de ce toată această tevatură cu digitalizarea? Nu era vorba că prin digitalizare România va recupera diferența față de Uniunea Europeană în ceea ce privește taxele și contribuțiile? Ce se întâmplă de fapt cu aceste date care se strâng de către ANAF dar care nu pot fi utilizate pentru a crește încasările raportate la activitatea economică?

Dacă nici la 25-30 de ani de la aderarea la UE nu pot converge aceste date către o medie, pe undeva înseamnă că există ceva mai de adâncime, care ține de structura economiei, dacă România nu poate trece peste 30% taxe în PIB.

Pe de altă parte, din cele două valori ale raportului, doar taxele și contribuțiile, de la numărător, sunt bani reali. Bani strânși în conturi. PIB-ul de la numitor este un calcul statistic, o estimare a valorii adăugate din economie care pornește de la cifrele de afaceri ale companiilor corectate cu inputurile – materiile prime, materialele. Ori PIB-ul e umflat și atunci datele privind creșterea economică sunt nerelevante, ori de fapt nu digitalizarea ci oamenii sunt problema la strângerea de taxe. Așa că poate ar fi mai bun un raport al taxelor și contribuțiilor strânse pe cap de locuitor decât PIB/capita pentru a evalua progresul față de celelalte țări din UE.