Sorin Pâslaru, ZF: Donalt Trump a făcut ce a promis. A scos tarifele din sac. Întrebarea e simplă: vrei să consumi ieftin de oriunde sau accepți să consumi scump, eventual si prost, dar din țara ta? E o întrebare istorică. Lumea a fost condusă de ideea ieftin de oriunde. Va mai putea fi întoarsă? Și cu ce costuri?

Donald Trump a anunțat în noaptea de 2 spre 3 aprilie 2025 ceea ce ne pregătise încă din campania electorală: că va impune tarife generalizate tuturor țărilor cu care Statele Unite au deficite comerciale.

Lumea nu credea cu adevărat însă că Donald Trump chiar va trece la fapte, astfel încât anunțul din dimineața zilei de 3 aprilie i-a luat pe mulți cu surprindere.

Însă Donald Trump a fost consecvent cu planurile sale și a fost de asemenea, trebuie spus, corect cu cei care l-au votat pentru taxele vamale prin care crede el că va întoarce în Statele Unite locurile de muncă pierdute în ultimele decenii în favoarea mai ales a Asiei.

Intrăm astfel într o nouă epocă din punct de vedere al istoriei economiei mondiale. Iată că globalizarea așa cum o știm, cu o tendință de aplatizare a tarifelor vamale între țările lumii generalizată în ultimele decenii, nu este un dat.

Culmea, chiar Statele Unite și partenerii săi euro atlantici au fost cei care au împins enorm după Al Doilea Război Mondial către o lume a unor tarife vamale din ce în ce mai mici: este vorba de așa numitele Runde GATT – General Agrements on Trade & Tarrifs, unde negocierile între țările dezvoltate și cele mai puțin dezvoltate ale lumii au fost intense de a lungul deceniilor, iar în cele din urmă s-a ajuns la Organizația Mondiale a Comerțului, unde au fost convinse si China și Rusia să intre, deși priveau cu ochi foarte rezervați această organizație.

Și iată cum astăzi, 3 aprilie 2025, după aproape 80 de ani de când lumea anglo-saxonă în special a luptat pentru tarife cât mai mici între țările lumii, pentru o așa numită lume „flat”, pentru satul global, iată că tocmai Statele Unite care dețin 27% din PIB-ul lumii, au ajuns astăzi la concluzia că e necesar să se protejeze și să-și protejeze economia de mărfurile prea ieftine din alte țări în primul rând din Asia.

De fapt, chestiunea e simplă. Vrei să cumperi ieftin și de oriunde sau decizi să-ți sprijini producția națională și accepți să cumperi scump doar de la tine din țară și eventual prost așa cum se întâmpla înainte de ’89 în România.

România a trecut atunci exact invers, de la o situație de țară în care 95% din ceea ce se consuma era din producția locală pentru că a încercat să-și plătească datoriile externe și le-a și plătit strângând la maxim consumul extern de produse, deci a trecut de la un maximum de consum local, cu costuri în penurie și calitatea produselor și în suferinta oamenilor, la o deschidere extremă în doar 10 ani.

A trecut la o economie care a devenit în șapte-opt ani complet deschisă, iar din 2007 absolut fără niciun tarif cu țări mult mai puternice din Europa de Vest.

Teoretic, cea mai mare parte a economiștilor lumii afirmă că ideal este să ai cât mai mici astfel de tarife astfel încât oamenii să beneficieze de un produs la un cât mai bun preț și cât mai bun din punct de de vedere al calității, însă aceasta s-ar putea să fie o lume ideală, așa cum și înainte de ’89 era un sistem care își dorea să fie o lume ideală, dar care era o lume a lipsurilor, a frigului și a foamei, la noi, cel puțin în anii ’80.

De fapt ce s a întâmplat după 1990? Au fost două forțe: forța democratică și forța internetului.  Forța democratică a nivelat societățile astfel încât investitorii străini – iar până în 1990 investitor străini egal investitori din Europa de Vest și Statele Unite mai ales – au putut să investească sute și mii de miliarde de euro în spații inaccesibile până atunci și anume în Europa Centrală și de Est și în China și alte țări din Asia. Internetul a aplatizat și el lumea.

China a avut o politică de a atragere a investitorilor străini, dar în mod foarte controlat, cu condiția ca firmele străine să nu dețină decât 49% din organizațiile non constituite. China de fapt, spun unii specialiști, a învățat să de la România să lucreze cu investitorii străini, adică să lucreze cu firmele din Europa de Vest după exemplul României din anii ’70, când România a făcut parteneriate cu investitorii occidentali precum cei francezi sau canadieni, care au dus la apariția Uzinei Dacia sau a centralei de la Cernavodă. Cooperare fără pierdere de control.

Până în anii 80, China a fost închisă ca țară. Occidentalii au fost cei care au bătut la ușa Chinei și au investit în așa numitele zone libere iar astăzi China a ajuns la 17% din PIB-ul mondial, față de 1% în anii ’80, când era cunoscută doar ca un producător de teniși și de creioane.

În această perioadă, America practic și- a pierdut clasa de mijloc, adică muncitorul american care în anii ’60- ’70 lucra într-una din marele oțelării din Chicago sau într-o uzină de automobile și era în stare să și întrețină o familie de patru persoane.

America este acum o țară unde piața muncii are formă de clepsidră – mijlocul este foarte îngust, baza sunt locurile de muncă prost plătite din retail sau HoReCa, iar la vârf sunt IT-știi, bancherii, medicii sau avocații. Exact această problemă a adresat-o Trump și încearcă să o rezolve prin aceste tarife, să readucă locurile de muncă industriale în Statele Unite. Întrebarea este dacă mai poate face ceva, și cu ce costuri, după ce au trecut deja două sau trei generații de când lumea s-a pus pe un cu totul alt făgaș.

Libertatea schimbului contra dezvoltării unei industrii locale nu este o contradicție nouă, ci această dezbatere se desfășoară încă de la apariția primelor teorii economice.  Economistul britanic David Ricardo, la 1820 a venit și a pus această teză pe masă, teoria avantajului comparativ și a spus așa: „dacă avem două economii cum este cea a Marii Britanii și a Portugaliei, este mai bine pentru producția globală, pentru așa numitul output global, ca Marea Britanie să se specializeze în producția de postav unde se pricepe mai bine și are mână de lucru calificată, iar Portugalia în producția de vinuri, unde se pricepe mai bine și are și condițiile geografice și pedologice”. Dar așa Portugalia va rămâne veșnic un producător de vinuri, nu va învăța niciodată fizică, chimie, matematică să aibă industrie…, spun criticii acestui model.

De-a lungul timpului, au existat de altfel și alți teoreticieni care au contrazis această idee. Unul dintre ei a fost un economist român contestat destul de puternic astăzi, Mihail Manoilescu, care a fost preluat spre exemplu de economiști din Brazilia.  Această țară și-a dezvoltat o bază industrială pornind de la ideile lui.

Sunt două forțe contradictorii în economie: pe de o parte vrei produse mai bune si mai ieftine, pe de altă parte, dacă aceste produse mai ieftine și mai bune vin cu prețul decimării a milioane sau zeci de milioane de locuri de muncă cum s-a întâmplat în Statele Unite în ultimele decenii, la un moment dat s-ar putea ca oamenii să gândească altfel.

America trebuie să strângă din dinți astăzi.  Nimeni nu își va aminti astăzi că a crescut puterea de cumpărare în deceniile trecute sau că tricoul care costa în anii ’60 30 $ a ajuns în anii ’80 la doar trei dolari.

Oamenii nu își amintesc lucrurile bune, își amintesc mai mult lucrurile rele.

Se va vedea pe termen lung sau termen mediu ce consecințe vor avea aceste tarife.

Dar America trebuie spus că trăiește astăzi masiv din industria serviciilor, și fluxuri de sute de miliarde de dolari vin în Statele Unite din toate țările lumii din servicii internet, din platforme precum Google, Facebook, din publicitate, din finanțe sau pur și simplu din vânzarea filmelor.

Vom fi de acord în Europa să dăm dublu pe prețul unui bilet la Cinema cu filme americane dacă Uniunea Europeană va decide că filmele americane trebuie suprataxate?

Intrăm într-o perioadă plină de incertitudini, dar ceea ce trebuie spus este că de fiecare parte, dacă stai să te uiți, s-ar putea ca în povestea rabinului, fiecare să fie convins că are dreptate.

Ce rămâne însă? Rămâne totuși ideea că, dincolo de piețe, de bunuri si servicii, există un sentiment de apartenență la o națiune. Iar dacă cineva vrea să-i facă bine țării, poată să greșească, dar faptul că o face în numele acestei idei, tot este un câștig pentru a merge mai departe. Se vor/vom găsi soluții pentru a merge mai departe.