Sorin Pâslaru, ZF: Datoria care se vede și datoria care nu se vede. De ce de fapt România nu are doar 150 mld. euro datorie, ci dublu sau chiar triplu. În spatele fiecărui pod surpat și al fiecărei locomotive fără frână este o datorie la care acum vine scadența

Ultimele evenimente de la calea ferată, de la Galați și Roșiori, care erau cât pe ce să se transforme în dezastre precum cel din Grecia, nu arată decât un singur lucru: că societatea și economia poartă pe umeri o datorie mult mai mare decât datoria publică nominală, de 150 mld. euro în echivalent, adică 50% din PIB.

De fapt, în spatele fiecărui pod care se surpă, al fiecărei locomotive fără frână și al fiecărei linii de cale ferată cu restricții de 30 km pe oră pentru că a ieșit din perioada de revizie este o datorie care nu se vede.

Există o datorie publică – 150 mld. euro în echivalent lei și valută, care se vede, și există o datorie externă – tot circa 150 mld. euro, publică și privată. Însă există o datorie care nu se vede. Datoria provenită din faptul că nu s-au făcut la timp și nu se fac investițiile necesare.

Și nu este valabil doar pentru calea ferată sau șosele, ci și pentru școli, spitale și în general orice înseamnă infrastructură și investiții cu bătaie lungă.

Se tot bate monedă pe faptul că Bucureștiul are un PIB per capita mai mare decât țări precum Portugalia, Grecia sau cât în Spania, dar oare în aceste țări circulă tramvaie de 50 de ani precum cele din capitala României sau stă gata să cadă planșeul din piețele centrale ale orașelor așa cum e gata să cadă cel din Piața Unirii?

Probabil că dacă ar fi calculat necesarul real de investiții pe fiecare palier, sumele necesare pentru a aduce la o condiție decentă de dotări și funcționare calea ferată sau infrastructura de sănătate și educație, datoria publică ar fi de 200% din PIB, adică de 600 mld. euro!

Amâni cu șase luni termenul de revizie și încă șase luni și te rogi să nu crape pe mandatul tău – asta e strategia miniștrilor transporturilor la calea ferată de zeci de ani. Funcționare la limita de avarie. Între timp se spune că România este gata să intre în OECD și depășește bornă după bornă la PIB per capita.

În 2023 statul va cheltui numai cu dobânzile la datoria publică 3% din PIB, adică 9 miliarde de euro. Dacă ar trebui de fapt să facă loc în cheltuieli la dobânzi de 20 sau 30 mld. euro, cât ar fi dacă ar fi investit suficient numai ca să mențină funcționale căile ferate și ar fi investit suficient în rețelele de autostrăzi?

Când în jur crapă o dată pe săptămână câte ceva la care nu ai intervenit la timp și partidele de la guvernare propun tichete de vacanță pentru toată lumea, firme private sau stat, care costă un miliard de euro pe an, de parcă nu e de ajuns anomalia acestora pentru sectorul public, unde ajungi?

Evenimentele de la calea ferată arată în mod simplu că vin scadențe. Ieri ardeau spitalele. Azi deraiază trenurile. Mâine ce va fi? Sunt datorii nevăzute pe care degeaba le ignoră cei care administrează azi țara, că vin peste ei.

Iar modul cum se comportă guvernul cu finanțele publice influențează și modul în care comportă indivizii. Cum ar fi dacă de mâine salariații s-ar comporta financiar ca și cum impozitul pe venit nu ar fi de 10%, cel mai mic din Uniunea Europeană, ci progresiv crescător cu 50% pentru categoria cu cele mai mari salarii, așa cum este în Franța sau Germania?

Cum ar mai funcționa economia? În 2022, sumele cheltuite pe vacanțe în străinătate au fost de 8 mld. euro, egale cu investițiile străine directe. Ce vine cu scop strategic iese pe conjunctură, pe leisure.

Acum, măcar dacă datoria publică actuală de 150 mld. euro în echivalent ar fi lăsat ceva, adică am fi avut deja cele două autostrăzi de la est la vest și de la sud la nord gata, precum și două căi ferate de mare viteză.

Dar nu le avem. Așa că de unde PIB per capita și nivel de trai de care vorbește inclusiv Banca Națională când spune că zone precum Bucureștiul sunt gata de intrare în zona euro? Așa arată zona euro, cu Gara de Nord în care te viscolește și unde abia s-a descoperit digitalizarea la nivelul tabelelor de afișaj sosiri-plecări?

Cu trenul spre aeroport fără aer condiționat care se oprește brusc în parcurs și vine mecanicul cu cheia să îl repare?

Și în Scânteia înainte de ‘90 (unde lucrau, apropo, mulți dintre cei care ne învață încă astăzi drumul spre capitalism) cifrele publicate arătau un nivel de trai excepțional pe hârtie, dar magazinele erau goale și în apartamente înghețai. N-ai ce spune, oamenii știu cum e cu propaganda, și atunci și acum.