Sorin Pâslaru, ZF: Ce ar trebui făcut pentru finanțarea centralei Tarnița Lăpuștești, „bateria naturală“ necesară pentru echilibrarea sistemului energetic: contribuție obligatorie a oricărui dezvoltator de solare și eoliene pentru proiect

Sistemul energetic național trece printr-o perioadă de stres istorică, din cauza consumului mult peste estimări, a secetei și a producției insuficiente și cu variații la energie solară și eoliană.

Perioada de secetă și caniculă a dat peste cap echilibrul sistemului energetic și, în lipsa investițiilor în capacități de producție supli­mentară în bandă, adică cele care pot porni sau pot fi oprite la comandă, a ajuns aproape în criză.

Singura soluție pe termen mediu și lung este finanțarea și construcția centralei hidro pe pompaj de  1.000 MW de la Tarnița Lăpuștești din județul Cluj, care să folosească energia solară și eoliană când nu este nevoie de ea în sistem pentru a pompa apă la înălțime și apoi, când este nevoie de energie, să o elibereze pentru producție și echilibrarea sistemului.

Investiția trenează pentru că aparent nu există finanțare. O soluție este impunerea finanțării către investitorii în solare și eoliene, adică chiar cei care aduc energie nouă și curată în sistem, dar sunt și cei care creează de fapt dezechilibrul.

În această săptămână, la orele de vârf, România a ajuns să importe 1.000 MW, la un consum de 7.700 MW și o producție internă de 6.700 MW, deci 13% din consum să provină din import.

Și aceasta în condițiile în care au fost repornite toate centralele pe cărbune care nu au fost încă închise și centralele de cogenerare din orașe pe păcură și gaz, în goana după orice 10-20 MW producție suplimentară.

Deși pe hârtie România are o capacitate de producție de energie de 18.000 MW, deci mai mult decât dublu față de consumul actual, din cauza secetei și a condițiilor meteo, hidro, solarele și eolienele nu reușesc să producă decât 20-50% din cât ar putea produce.

Astfel, capacitatea pe hidro este de 6.600 MW, dar producția ajunge în această perioadă doar la 1.400 MW, adică 20%, din cauza secetei. Lacurile de acumulare pur și simplu nu au apă, Dunărea are debit scăzut, iar de apă e nevoie și pe râuri pentru faună și floră. Situația e complicată.

La solare capacitatea instalată e de 1.700 MW, dar producția ajunge în miezul zilei la 900 MW pentru că este afectată, culmea, de prea mult soare. Celulele de siliciu se încing prea tare și dau randament din start cu 30% mai redus când temperaturile depășesc 40 grade la nivelul panourilor.

Capacitatea pe eolian este de 3000 de MW, dar dacă ai 900-1000 MW în funcțiune este bine, pentru că vântul bate când și unde vrea el.

La cărbune, gaz și păcură teoretic capacitatea instalată este de 5.000 MW, dar având în vedere drumul pe care merge acum producția de energie spre verde abia s-a mai reușit adunarea a 2.000 MW, inclusiv din centrala nouă pe gaze a OMV de la Brazi de 700 MW.

Centrala de la Iernut pe gaze a Romgaz de 700 MW este împotmolită de ani de zile, dar salariile lunare de zeci de mii de euro ale șefilor Romgaz curg în continuare fără probleme. Bine că acum vrea să se împrumute cu 1 mld. euro prin bonduri pentru proiectul de la Marea Neagră. Să obligi statul român să plătească dobânzi este ușor, toți bancherii din City și de pe Wall Street abia așteaptă bonduri românești cu 7-8% la euro. Să scrii niște power pointuri și prospecte de împrumut e simplu, mai greu cu competențele în inginerie și fizică să ajungi să transformi banii în capacități de producție viabile.

Doar Nuclearelectrica e stâlpul sistemului: are 1.400 MW capacitate de producție, cu două reactoare, și produce 1.300 MW. Numai să aibă Dunărea destul debit să asigure răcirea în continuare.

Spargerea sistemului energetic național după sectorul de producție și după drumul electricității de la producție la furnizare ar fi trebuit să aducă eficientizare și deci investiții, dar de fapt a adus numai deza­vantaje.

Nici Nuclearelectrica, nici Hidroelectrica, nici Romgaz și nici cele­lalte companii din energie listate nu au fost în stare să folosească lis­tările pentru a strânge bani de in­ves­tiții și să îi și folosească în creșterea capacităților de producție de energie care se vede acum că lipsesc.

Dacă tot trebuie să mergem spre solar și eolian și aceste sectoare sunt prin definiție volatile, atunci singura soluție nu este decât finanțarea și construcția unei „baterii naturale“ uriașe, adică Centrala Tarnița Lăpuștești.

Impunerea dotării cu baterii litiu-ion către fiecare dezvoltator de eolian/solar nu e o soluție pentru că nu există încă suficient avans tehnologic, bateriile nu sunt suficient de performante.

Cine vrea să mai facă 1 MW de eolian sau solar, care oricum beneficiază de scheme generoase de finanțare, să fie obligat să contribuie, să devină acționar la proiectul centralei Tarnița.

Se strâng 500 milioane de euro, mai vine statul român cu 300 milioane, mai vine UE cu 200 și iată miliardul de euro necesar.

În energie treaba se face pe zeci de ani înainte, nu să ajungi să rogi oamenii să nu mai bage mașinile de spălat în priză seara că altfel sar siguranțele.