Șomajul aproape că a dispărut din Europa. Să ne bucurăm?

Șomajul, practic, a dispărut, scăzând sub 7% din populația activă în zona euro, la cel mai redus nivel din ultimii treizeci de ani. Cu toate acestea, productivitatea stagnează. Cum este posibil acest lucru? Revista franceză Alternatives Economiques a căutat răspunsuri și a găsit ceva tulburător.

Nu cu mult timp în urmă toți ochii erau ațintiți asupra cifrelor despre șomaj. Era barometrul politic suprem, verificat de toți aleșii care căutau să atragă voturile concetățenilor lor. În Franța, mandatul de cinci ani al fostului președinte François Hollande a fost cadențat de ritmul constant în care era pusă această întrebare cvasiexistențială: va reuși politicianul să-și îndeplinească promisiunea de a inversa curba șomajului?

O dată ce răspunsul care a venit a fost afirmativ, suspansul s-a disipat și chestiunea a dispărut de pe radar. Dacă nimeni nu mai este îngrijorat în legătură cu șomajul acum este pentru că știrile din Europa sunt de fapt destul de bune. „Recuperarea din criza produsă de pandemie a fost în mare parte în formă de V, iar principalii indicatori de performanță pe piața muncii sunt la cele mai bune niveluri de la începutul secolului”, relatează Eurofound. „Poate pentru prima dată într-o generație, lipsa forței de muncă mai degrabă decât șomajul – adică oferta de muncă mai degrabă decât cererea – este preocuparea politică cea mai presantă.”

Constatarea era făcută în vara anului trecut. De atunci, rata șomajului s-a dus în jos și mai mult, de la 6,7% la 6,5% în martie. În UE,  indicatorul este de doar 6%. Vârful din 2020, când economiile erau blocate, este acum istorie. „Criza COVID a fost o recesiune extrem de rapidă. Scăderile economice rapide din timpul blocajelor au fost urmate de recuperări abrupte”, explică cercetătorul german Enzo Weber de la institutul IAB. Chiar și efectele colapsului din 2008 s-au disipat – aceasta ca medie la nivelul zonei euro. Țările din sudul Europei, care au suferit din plin impactul crizei economice globale și a celei a datoriilor suverane, au rămas cu sechele. Există încă diferențe semnificative între țări, în special între Spania și Grecia, pe de o parte, acestea continuând să înregistreze rate ale șomajului de peste 12% anul trecut, și Polonia sau Cehia, pe de altă parte, cu un șomaj extrem de redus, de sub 3%. Iarna trecută a adus îmbunătățiri și în economiile sudice.

Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârșitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârșitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate și ea recorduri, în ciuda unei ușoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, față de 73% în 2021 și 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

„În Grecia, rata șomajului a scăzut chiar dramatic în ultimii patru ani. Și în Italia perspectivele sunt încurajatoare.  Cererea de forță de muncă a revenit de mult timp la nivelurile de dinainte de pandemie, cu aproximativ 500.000 de locuri de muncă vacante în ianuarie 2023, cu 14% mai mult decât în 2019”, confirmă Cristina Tajani, președinte și CEO al Anpal Servizi SPA, Agenția Națională Italiană pentru Politici Active pe Piața Muncii.

În general, șomajul este mai scăzut astăzi decât înainte de pandemie. În ceea ce privește ocuparea deplină a forței de muncă, aceasta este deja o realitate în mai mult de 10 state membre ale UE unde rata șomajului este sub 5%, pragul general acceptat de economiști pentru acordarea acestui Sfânt Graal economic. În Europa de Est, doar România și Slovacia fac excepție. Spre exemplu, Bulgaria, considerată cea mai săracă țară din Uniune, avea în martie o rată a șomajului de doar 3,7%. Cehia se distinge cu nivelul cel mai mic, de 2,6%, dar aceasta este o performanță slabă dacă e comparată cu rezultatele de anul trecut – 2,3% în martie 2022.

Reducerea definiției ocupării depline doar la rata șomajului este prea simplistă. După cum explică economistul francez Eric Heyer: „Pentru ca această scădere a șomajului să fie cu adevărat virtuoasă, trebuie să fie însoțită de o creștere a ratei de ocupare. Dacă nu este așa, poate însemna că un anumit număr de oameni, descurajați, au părăsit piața muncii, scăzând astfel artificial rata șomajului”. Această condiție pare să fie îndeplinită în Europa: scăderea șomajului este într-adevăr însoțită de o creștere a ratei de ocupare.

Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârșitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârșitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate și ea recorduri, în ciuda unei ușoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, față de 73% în 2021 și 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.  „Ați putea spune că ne apropiem de ocuparea completă a forței de muncă”, spune economistul francez Florence Pisani, director de cercetare economică la Candriam. „Dacă ne uităm la rata de ocupare în rândul grupei de vârstă 25-54 de ani, adică nucleul populației de vârstă activă, este foarte mare în Germania (88%), dar acest lucru este valabil și în restul zonei euro, cu cote mai mari decât în 2007, înainte de criza financiară. Piața muncii este îngustă”. La acest capitol, România se poate compara mai degrabă cu țările sudice decât cu Polonia sau campioanele Ungaria, Slovenia și Portugalia.

Pe scurt, toți indicatorii sunt pe verde, inclusiv șomajul pe termen lung și ocuparea. Ce ar putea explica o astfel de aliniere a planetelor? Primul element important este demografia. În 2021, populația cu vârsta cuprinsă între 15 și 64 de ani a scăzut cu 0,6% în zona euro și cu 0,7% în Uniunea Europeană. Acest fenomen este deosebit de marcat în Italia și Slovenia (-1,9%), dar și în Polonia (-1,2%), Germania (-0,5%) și Franța (-0,3%).

„În anii 1980, populația în vârstă de muncă a crescut destul de puternic, cu 0,7 puncte procentuale în fiecare an”, explică Eric Heyer. „Pentru a reduce șomajul a trebuit să creăm mai multe locuri de muncă. Cu o populație în scădere sau stagnare, este mult mai simplu: trebuie create mai puține locuri de muncă.” Pe lângă acest fenomen, există o tendință descendentă a creșterii productivității. Cu alte cuvinte, cantitatea de muncă necesară pentru a produce un bun sau un serviciu scade mai lent decât înainte. Acest lucru facilitează crearea de locuri de muncă: dacă un angajator dorește să crească producția, nu se poate baza doar pe eficiența sporită a angajaților săi, ci trebuie să-și sporească forța de muncă prin recrutare. Acolo unde o parte din creștere a fost absorbită anterior de accelerarea creșterii productivității, această dinamică s-a oprit și acum pentru mai puțină creștere e nevoie de mai multe locuri de muncă. „Pentru a rezuma”, adaugă Heyer, „avem nevoie de mai puține locuri de muncă pentru a reduce șomajul și pentru mai puțină creștere e nevoie de mai multe locuri de muncă. Aceasta înseamnă că, în general, este nevoie de mult mai puțină creștere pentru  reducerea șomajului. Și acest lucru este valabil pentru toate țările europene.”

Într-adevăr, performanța puternică a pieței muncii contrastează cu cea a activității economice, care rămâne lentă în zona euro. Peste această încetinire se suprapune o deteriorare și mai accentuată decât înainte a creșterilor de productivitate, care au devenit chiar negative în multe țări europene. Când productivitatea nu doar că încetinește, ci scade, efectul este și mai puternic”, spune Eric Heyer. „Acest lucru este ceea ce ne-a permis să creăm o mulțime de locuri de muncă în ultima perioadă.” Această observație este împărtășită de economistul Patrick Artus. După cum explică el: „Scăderea productivității muncii are avantajul de a determina companiile să creeze o mulțime de locuri de muncă pentru a compensa. Acest lucru este cu atât mai bun cu cât rata șomajului la persoanele mai puțin calificate este cea care scade cel mai mult și rata de ocupare în rândul persoanelor mai puțin calificate care crește cel mai mult când sunt create atât de multe locuri de muncă”. În zona euro, rata șomajului a celor fără studii superioare este în continuare de două ori mai mare decât media, dar a scăzut brusc de la sfârșitul pandemiei. „Dar acest lucru nu poate fi sustenabil”, avertizează Eric Heyer. „Nu putem rămâne prea mult timp cu creșteri negative de productivitate. Vom reveni la creșteri reale, poate mai mici decât înainte de criză, dar va exista totuși o creștere a nivelului de productivitate.” Acesta este unul dintre motivele pentru care OFCE, un centru francez de cercetare economică, anticipează revenirea șomajului în 2023 în aproape toate țările europene. Deteriorarea bruscă a productivității rămâne un mister pentru majoritatea economiștilor. În absența unei perspective largi, este greu de văzut clar, mai ales când există mai multe prejudecăți statistice. De exemplu, de la criza COVID, munca nedeclarată a scăzut. Pentru a primi ajutor în perioada pandemiei, angajatorii au fost încurajați să își declare toți angajații. Acest lucru sugerează că productivitatea a fost slab măsurată înainte de COVID și nu neapărat că a scăzut acum.

Numărul locurilor de muncă din Uniunea Europeană atinge de fapt niveluri record: la sfârșitul anului 2022, această cifră era cu 3,7 milioane mai mare decât la sfârșitul lui 2019, chiar înainte de criza COVID. Rata de ocupare, adică ponderea persoanelor care muncesc, bate și ea recorduri, în ciuda unei ușoare scăderi în trimestrul trei din 2022: 75% la finalul anului trecut în UE, față de 73% în 2021 și 72% cu un an mai înainte. 75% este cel mai bun rezultat de când Eurostat a început să facă astfel de măsurători, adică din 2009.

Același lucru este valabil și pentru lucrătorii detașați, al căror număr a scăzut semnificativ: când un muncitor polonez era detașat în Franța, producea în Franța, dar locul de muncă nu era declarat în acea țară. Astăzi, muncitorul francez care l-a înlocuit nu este mai puțin productiv decât polonezul, dar angajarea lui este înregistrată în Franța. Acest lucru denaturează comparațiile cu perioada anterioară crizei. Creșterea bruscă a numărului de ucenici în Franța a jucat și ea un rol: aceștia sunt angajați mai puțin productivi decât ceilalți, dar angajarea lor a fost foarte puternic subvenționată.

„Se poate imagina și că munca la distanță a fost mai puțin eficientă decât se aștepta, că măsurile profilactice puse în aplicare de guverne pentru a contracara pandemia au ajuns să reducă productivitatea sau chiar că sensul muncii s-a evaporat, dăunând productivității pe cap de locuitor”, spune Eric Heyer. “ Se poate ca acest lucru să fi jucat un rol, dar după toate probabilitățile nu este ceea ce explică scăderea bruscă a productivității. Sunt în joc și alte elemente care sunt mult mai ciclice și care vor dispărea în viitor.” De exemplu, ascensiunea „companiilor zombi” ca urmare a pandemiei, adică a firmelor care ar fi trebuit să se prăbușească, dar care supraviețuiesc artificial, datorită în special subvențiilor.

Acest fenomen poate fi observat în toate țările dezvoltate, așa cum a arătat Banca Reglementărilor Internaționale (BRI). Într-adevăr, au existat mult mai puține falimente în afaceri în timpul crizei COVID decât în alte momente grele. Sprijinul guvernului a permis companiilor cu valoare adăugată scăzută să supraviețuiască și astfel să-și păstreze angajații. Această reținere a forței de muncă de către companiile care ar fi trebuit să dea faliment reduce productivitatea, dar doar într-un mod foarte ciclic. „Odată cu rambursarea împrumuturilor garantate de stat sau cu încetarea ajutorului, ceea ce trebuia să se întâmple în 2021 sau 2022 se va întâmpla în 2023: treptat, ar trebui să vedem creșterea numărului de falimente în afaceri”, spune Eric Heyer.

Mai mult, nu numai companiile zombi rețin angajații. Companiile aflate pe un teren mai ferm preferă și ele să-și păstreze angajații, chiar dacă nu fac nimic cu ei deocamdată. De ce fac asta? Deoarece condicile cu comenzi sunt pline până la refuz în toată Europa. Înainte de criză, producătorii estimau că aceste comenzi le asigurau o medie de trei luni de producție. Astăzi termenul este de peste șase luni. Dar companiile nu produc, din cauza problemelor de aprovizionare. Acesta este principalul obstacol în calea activității, dificultățile de recrutare fiind pe locul doi. Dar chiar și atunci când nu pot produce din cauza pieselor lipsă, își păstrează angajații. Ele nu vor să fie lipsite de forță de muncă atunci când lanțurile de aprovizionare revin la normal.

Există și o mulțime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie și Statele Unite renunțând definitiv la muncă. În aceste țări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotație” în stil francez, care se vede și în Spania, unde și angajații își dau demisia, dar doar pentru a-și găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajați: cei care tocmai au fost angajați și pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflație.

Un alt obstacol în calea productivității îl reprezintă ratele de absență. “Au crescut brusc odată cu criza de sănătate, ceea ce este normal, dar odată cu disponibilitatea vaccinurilor ne așteptam să scadă la nivelul lor anterioare crizei. Nu este cazul, în special în Franța”, spune Eric Heyer. Confruntate cu absențe repetate, companiile și-au constituit o mică rezervă de înlocuitori și nu își folosesc pe deplin forța de muncă.

Există și o mulțime de demisii, care pot lua diferite forme. Pe de o parte, a existat „Marea Demisioneală” anglo-saxonă, cu muncitorii din Marea Britanie și Statele Unite renunțând definitiv la muncă. În aceste țări, ratele de activitate sunt mai mici decât înainte de criză. Pe de altă parte, există „marea rotație” în stil francez, care se vede și în Spania, unde și angajații își dau demisia, dar doar pentru a-și găsi un loc de muncă altundeva. Cu toate acestea, rata mare de demisie este concentrată în rândul noilor angajați: cei care tocmai au fost angajați și pleacă câteva luni mai târziu. Acum este inflație. Marea Britanie a devenit cel mai sărac stat bogat. În câteva economii europene explozia prețurilor îi forțează pe mulți să caute un al doilea loc de muncă sau ceve de lucru suplimentar pentru a putea acoperi costurile prea mari.

Florence Pisani, economista de la Candriam, are alte idei. „Am văzut o scădere a productivității în toate țările din zona euro din 2016 încoace, cu mult înainte de criza COVID. Este o problemă mai structurală”, spune ea. „În realitate, există inegalități puternice între companii în ceea ce privește productivitatea. Unele companii sunt foarte productive, altele deloc. Multe IMM-uri se chinuie să obțină creșteri de productivitate. Un studiu recent al McKinsey din Statele Unite arată că aceasta este parțial și o problemă geografică: companiile productive tind să se aglomereze în huburi cu toată infrastructura necesară, crescând inegalitățile între regiuni.”

Florence anticipează o încetinire a creării de locuri de muncă în zona euro, care va fi accentuată de politica monetară mai restrictivă a BCE. Totuși, șomajul nu va crește neapărat, din cauza scăderii populației în vârstă de muncă din Europa, care va deveni mai pronunțată. Italia este un exemplu: conform Istat, până în 2030 populația de vârstă activă a țării va fi scăzut cu 1,98 milioane de persoane. „Rămân incertitudini macroeconomice puternice, comune tuturor țărilor europene, precum inflația, modificările costurilor materiilor prime, PIB-ul național și global”, explică Cristina Tajani. „Dar în Italia, problema majoră rămâne declinul demografic, care, pentru prima dată de când curba natalității a început să scadă, are un impact direct pe piața muncii. Iar peninsula italiană este departe de a fi singura țară afectată.”