Sincronizare

În seara zilei în care rușii au început operațiunile militare în Siria a fost cât pe ce să stric butoanele telecomenzii pentru că toate televiziunile repetau întruna că „Rusia bombardează Siria“, iar eu încercam să aflu ce bombardează rușii, despre ce obiectiv este vorba. Avusesem de scris toată ziua și eram cam rupt de realitate; prinși în delirul „breaking news-ului“, redactorii televiziunilor de știri uitau unu, să răspundă la cele câteva întrebări de bază în jurnalism – cine, ce, unde, cum, de ce -, și doi, să remarce că ursul a ieșit din bârlog spre orientul mijlociu după o bună bucată de vreme.

Inițial s-a spus că rușii atacă Statul Islamic, apoi pe insurgenții sirieni și nu pe ISIS; la zece seara cei de la Casa Albă însăși anunțau că nici la ei nu știu ce au bombardat rușii (era în schimb anunțat un număr exact de morți, 36 de civili, desigur). Peste noapte ținta rușilor, tot neprecizată, era uitată, pentru că intraseră pe rol negocieri ruso-americane urgente. În cele din urmă rușii au anunțat că au bombardat obiective ISIS și că nu au avut de-a face cu civili (mai țineți minte loviturile chirurgicale dintr-un alt conflict?!). La ora când scriu acest material, BBC anunța al doilea val de bombardamente, iar Washington Post citează un oficial american care este convins că atacurile țintesc nu statul islamic, ci grupările care se opun regimului Assad, grupări finanțare de CIA.

Interesat este și modul în care rușii au procedat pe plan diplomatic: a început cu un telefon pe care un diplomat rus l-a dat omologului său american din Bagdad, pentru a-i spune că „avem ceva interesat să vă spunem“. După discuția telefonică, un general rus cu trei stele a ajuns la ambasada SUA și a cerut să se întâlnească cu atașatul militar. Generalul l-a înștiințat pe american că peste exact 60 de minute vor începe bombardamentele și că ar fi bine ca Statele Unite să retragă și avioanele și orice alte efective au la sol; iar peste exact 60 de minute atacul a început. 

O sincronizare ceva mai bună decât a japonezilor în 1941: în timp ce avioanele atacau deja Pearl Harbour, diplomații niponi se chinuiau încă să bată la mașină textul declarației de război. Dar până la urmă ce caută rușii, Vladimir Putin de fapt, în Siria? Pai, prima la mână, anulează o parte din efortul diplomației vestice, întins pe un secol și mai bine, de a ține Orientul Mijlociu și sudul Asiei departe de influența rusească. În timp, de la războiul Crimeei, trecând prin primul război mondial și nu numai, limitarea influenței rusești în zonă a fost o preocupare pentru anglo-saxoni. 

Astăzi o Europă slăbită nu numai de mersul economiei, ci chiar de liderii săi și o Americă care și-a adandonat/uitat rostul nu mai au forța să riposteze; mi-ar fi plăcut să am un ochi și o ureche în interiorul Kremlinului după anunțul lui Obama privind acordul cu Iranul, doar pentru a-mi da seama care a fost intensitatea hohotelor de râs. Acum rușii îl provoacă pe Obama, după ce acesta și-a trădat aliații tradiționali și a adoptat o atitudine cât se poate de defensivă. Și joacă la două capete, o carte cu Iranul, ajutând la construcția centralelor nucleare, dar și sporindu-și influența în Arabia Saudită și Israel, aici din rațiuni economice. Adică pentru a construi un OPEC cu Rusia la cârmă. În final, Rusia ar trebui să iasă din jocul lui Vladimir Putin cu o imagine nouă de superputere, cu aripi protectoare peste bucăți bune din lume. 

În acest timp Europa va primi nu putere, influență și bani, ci populații de refugiați. Și, poate, ceva gaze la iarnă.
De fapt nici nu contează așa de mult pe cine bombardează Putin. Ăștia de la televiziunile de știri îs niște genii!
Ilustrez cu Cei patru cavaleri ai apocalipsei, de Victor Vasnețov (1848 – 1926).