Sfârșitul Work-Life Balance-ului?

„Îmi lipsesc urcatul în mașină după un meeting și mersul prin București care mă enerva, dar acum îmi dau seama cât de mult îmi plăcea de fapt. E altă intensitate, eu așa cum am muncit în ultimele săptămâni nu am mai muncit niciodată înainte, măcar aveam pauze, acum nu prea mai am pauze”, a spus Dragoș Anastasiu, președintele grupului Eurolines, într-o discuție recentă cu Business MAGAZIN prin intermediul platformei Zoom. Iar în articolul de copertă al ediției trecute, Anca Bidian, CEO al Kiwi Finance, mărturisea și ea: „Nu mai avem repere clare de timp alocat serviciului și de multe ori avem impresia (sau chiar așa și este) că ziua de lucru este toată ziua. Cu toții vrem să trecem cât mai bine peste această perioadă, iar eu personal nici nu cred că mai am o agendă zilnică”.
Acest nou mod de lucru despre care vorbesc Anca Bidian și Dragoș Anastasiu, dar cu care se confruntă și alți CEO sau antreprenori, dar și angajați aflați la toate nivelurile de carieră, oriunde în lume, îi caracterizează pe cei mai mulți dintre cei care au putut să își continue sarcinile de muncă în condiții de pandemie.
Astfel, peste atât de mult discutatul echilibru între viața personală și viața profesională, idealul „Work Life Balance” pare și mai greu de atins din cauza lipsei unor limite fizice (spațiul de la birou vs. spațiul de acasă) sau poate chiar și limita adusă de ora aceea în plus petrecută în trafic, în care lăsam în urmă (sau nu) problemele sau chiar și reușitele de la birou. Dincolo de lipsa granițelor, tehnologia contribuie într-un mod intruziv la gradul de încărcare a angajaților – cu mailuri, mesaje pe grupuri de WhatsApp, Facebook, conferințe pe Zoom sau Slack care apar constant, uneori simultan, la orice oră din zi, din noapte, în weekend sau de sărbători.  În timp ce copiii au și ei propriile teleconferințe.
Iar dacă unii dintre noi alegeau să nu își mai citească mail-urile în concediu sau în weekend, pentru o ușoară deconectare în trecut, s-ar putea ca acest lucru să nu mai fie posibil în viitor. Trecem într-o nouă „revoluție”, o schimbare similară poate celei aduse de inventarea iluminatului cu petrol, care însemna că angajații pot lucra 12 ore pe zi, înainte de secolul XIX, când s-a inventat istoricul program „de la 9 la 5”?
Datele unui studiu realizat recent de BestJobs arată că în prezent pe piața locală 3 din 10 angajați lucrează de acasă, iar principalele trei probleme care vin în îndeplinirea sarcinilor de serviciu pe care le întâmpină angajații care lucrează remote sunt lipsa unei comunicări eficiente cu restul echipei (15,7%), lipsa clarității în ceea ce privește sarcinile zilnice (11,82%) și comunicarea deficitară cu clienții (9,17%). Dintre cei care lucrează de acasă, 35% au constatat că sunt mai productivi în această perioadă de muncă obligatorie la domiciliu comparativ cu productivitatea pe care o au la birou, pentru că nu mai pierd timp cu deplasarea zi de zi. Pe de altă parte, 13% dintre cei care lucrează de acasă spun însă că sunt mai puțin eficienți, în condițiile în care trebuie să se ocupe și de treburi casnice sau să aibă grijă de copii.
Unul dintre riscurile telemuncii se leagă de hiperactivitate, angajații care lucrează de acasă fiind tentați să lucreze nonstop. Potrivit platformei de resurse umane undelucram.ro, angajații care lucrează de acasă muncesc cu 2 zile mai mult în fiecare lună. Iar în timp ce mulți angajatori se plâng că productivitatea angajaților ar putea scădea, situația este inversă: 85% dintre companiile care oferă flexibilitate angajaților și le oferă posibilitatea de a lucra remote vor observa o creștere în productivitatea acestora, observă cei de la undelucram.ro. Cât din această productivitate ia din felia timpului personal?
După cum remarcă jurnaliștii de la Harvard Business Review, timp de mai multe decenii, organizațiile au promovat modelul „angajatului ideal” în profilul persoanei disponibile 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, în fiecare an al carierei sale: „Acesta este un arhetip nerealist, unul care presupune că există mereu în peisaj o persoană care să aibă grijă de restul aspectelor care țin de viață. Totuși, în prezent două treimi din familiile americane sunt cu părinți singuri sau cu doi părinți care muncesc. Cu școlile și grădinițele închise, munca nu poate continua ca în mod normal doar pentru că lucrul remote este posibil din punct de vedere tehnologic”, spun autorii articolului care a analizat această temă în Harvard Business Review. Poate mai mult ca oricând, angajații sunt din nou în postura de a-și demonstra disponibilitatea, cu aproximativ un sfert din populația globului care lucrează de acasă și probabil vor lucra într-un mod flexibil și prin rotație, tot de acasă, în perioada următoare. Mai putem să vorbim despre echilibru în această nouă paradigmă?

O graniță din ce în ce mai puțin vizibilă

„Echilibrul dintre viața personală și cea profesională este un subiect despre care s-a discutat foarte mult în ultimii ani și pe care angajații au început să pună din ce în ce mai mult accent. Dacă acum câțiva ani eram puși în situația de a petrece mai mult timp la birou decât acasă, prioritizând cariera în detrimentul vieții personale, noile generații au schimbat această abordare”, observă Raluca Peneș, HR manager al companiei de outsourcing de salarizare și administrare de personal, recrutare și muncă temporară Smartree. Potrivit ei, anterior pandemiei începuserăm să acordăm mai multă valoare timpului petrecut cu familia, hobbyurilor și activităților extra și să încercăm să separăm viața profesională de cea personală. Aceasta reprezenta un factor motivant pentru salariați, iar organizațiile s-au adaptat în timp, conștientizând că acesta este unul dintre principalele criterii de selecție ale unui candidat atunci când are în vedere schimbarea jobului.
Dar odată cu intrarea în această perioadă de pandemie, lucrurile par a se schimba, iar modul de lucru „work from home” face ca granița dintre viața profesională și cea personală să fie practic invizibilă și uneori greu de gestionat, crede Raluca Peneș.
„Faptul că nu mai există două medii diferite, și anume cel de birou, spațiu, comunicare directă cu colegii, și cel de acasă, duce, nu de puține ori, la situația în care timpul petrecut în fața calculatorului acasă să nu poată fi asociat direct mediului profesional, ci personal”, observă managerul de la Smartree. De asemenea însă, lucrurile pot sta și invers. „Fiind nevoiți să ne petrecem timpul în casă și ca atare să adaptăm și programul de lucru la noul context, fără posibilitatea de a desfășura alte activități în afara celor casnice, putem avea senzația că programul de lucru nu s-a terminat. Avem tentația de a rămâne logați pe calculator, de a răspunde e-mailurilor sau telefoanelor primite de la colegi, condiții în care ne putem simți stresați, suprasolicitați, dorind să revenim la birou.”
Lipsa unei interacțiuni zilnice și și a lucrului în echipă ar putea conduce și la un sentiment acut de izolare. „Pe de altă parte, lucrând de acasă, va exista, cel puțin pentru unii dintre noi, tentația interferării unor treburi casnice cu programul de muncă. Este recomandat să eliminăm aceste elemente care ne pot distrage atenția, pentru că nu vom face decât să excludem barierele între viața profesională și cea personală și să nu finalizăm taskurile în niciunul dintre planuri.”
Rezultatul? „Vom sfârși  prin a lucra haotic, poate în unele cazuri cu mult peste media orelor de program, situație ce va genera din nou nemulțumiri”. Raluca Peneș precizează că în acest context, foarte important de gestionat pe termen de lucru este menținerea concentrării pe obiective și pe productivitatea muncii de acasă. „Acestea pot fi atinse mai ușor printr-o organizare riguroasă și prin respectarea programului zilnic, setarea unui spațiu dedicat activităților profesionale, dar și prin ghidarea după deprinderile de la birou, inclusiv luarea pauzelor.”
HR managerul companiei Smartree este de părere că chiar dacă organizațiile își vor relua activitățile de la birou, aceasta se va realiza treptat și „sigur vom fi puși în continuare în situația de a lucra în anumite perioade și de acasă”. În plus, o parte dintre angajați vor dori să permanentizeze noul mod de lucru de acasă, cu care unii dintre noi eram obișnuiți și înaintea epidemiei, dar într-un cadru foarte bine stabilit, adică în limita a câteva zile pe lună.
„Referitor la clasicul program 9:00 – 17:00, putem spune că în anumite domenii sau pentru anumite tipologii de joburi, și înaintea pandemiei, acesta era un concept depășit, urmărindu-se în schimb un sistem care pune concentrarea pe sarcinile de realizat și pe nivelul de energie și creativitate al fiecărui individ în parte. Dar aici intervine modul în care fiecare dintre noi ne disciplinăm și ne organizăm activitățile, astfel încât să ne echilibrăm viața profesională cu cea personală, dar și să devenim mai productivi din punct de vedere profesional”, conchide ea.
Simona Chesăraicu, care a muncit vreme de mai mulți ani în mari companii, ajungând ca la un moment dat să coordoneze departamentul de resurse umane al unei multinaționale, este acum psihoterapeut și profesor calificat în mindfulness (o disciplină care ne ajută să trăim în prezent). Totuși, spune că nici ei nu i-a fost chiar atât de simplu să transfere tot ce se întâmpla în cabinet, în mediul online, aceasta reprezentând o schimbare mare care a cerut pregătire, inclusiv prin citirea a mai multe informații despre aspectele tehnice ale aplicației Zoom.  „S-au schimbat și felul în care facem lucrurile și ce este nevoie să facem”. În rândul clienților ei a identificat două tendințe: „Persoanele care au rămas fără locuri de muncă, din  categoria angajaților care sunt în șomaj tehnic, medici, din cabinetele stomatologice, din servicii, cosmetică, care nu mai lucrează acum, iar o altă categorie este a celor care lucrează mult mai mult, în special din zona de corporate și care s-au trezit acasă cu câte doi copii, care fac lecții online, iar ei au programul de muncă la fel ca înainte, doar că îl fac de acasă din sufragerie. Și pentru ei  viața s-a complicat destul de mult, dacă vorbim despre o casă cu trei camere, cu doi copii, cu soția care lucrează de acasă uneori, administrarea meetingurilor devine o problemă, de exemplu. Cei care sunt tineri și nu au copii încă pare a se fi adaptat puțin mai ușor, dar pentru majoritate lucrurile s-au complicat”.
Fiecare abordare a situației este una personală și nu poate fi generalizată, observă psihoterapeutul: „Simpla schimbare pe care a adus-o perioada aceasta ne cere un efort de adaptare, eram obișnuiți cu un anumit ritm, cu o anumită rutină, în care undeva după-amiază, seara, ne apropiam de cei de acasă, pentru cei care lucrează de acasă a dispărut toată partea aceasta de rutină și a fost înlocuită cu «mă mut din dormitor în sufragerie și îmi țin meetingurile acolo sau invers și mă intersectez în pauzele mult mai informale cu cei care sunt în casă»”. Spune că a întâlnit multe reacții de genul „nu știu cum să mă comport, stăm mult prea mult timp împreună, nu îmi găsesc spațiul personal”. A întâlnit de asemenea reacții în care cuplurile au spus că nu mai știu despre ce să povestească, mai ales dacă volumul de muncă s-a redus mutându-se în online. A întâlnit, în extrema cealaltă, cazuri care spun „este minunat, acum putem face tot ce aveam pe o listă de așteptare”. „Nu este alb sau negru răspunsul la această situație, trăim această experiență diferit și depinde foarte mult cu ce bagaj a intrat fiecare în perioada aceasta, în funcție de acest lucru unii au găsit un loc bun, alții dimpotrivă se simt constrânși și presați de ce se întâmplă”, explică ea. Observă de asemenea că nici celor singuri nu le este deloc ușor: „Sunt situații în care e greu să fii și cu tine, dacă nu avem obiceiul de a ne uita la noi din când în când și de a face exerciții de introspecție e greu să stai cu tine însuți și atunci ne umplem timpul cu multe activități, iar contextul social și economic ne a oferit ocazia de a face aproape orice – acum puteam să plecăm deseori în weekenduri în city break. Era simplu să fugim de noi, de partener, de relație, de familie, să supraîncărcăm sau supracompensăm, pentru cei care au fost antrenați să facă în permanență ceva e un moment mai greu”.

Fără limite fizice, dar cu limite mentale

„Pe mine m-a ajutat foarte mult rutina, chiar dacă este o altă rutină, să am o agendă, un program clar, să știu dimineața la ce oră mă trezesc, să am repere clare peste zi, să păstrez rutina cu disciplină, asta am lucrat și cu clienții care s-au găsit destul de debusolați la început”, descrie Chesăraicu modul în care am putea să trasăm niște limite pentru un mai bun echilibru. Partea de organizare este cea mai importantă „acolo unde sunt probleme de spațiu fizic, trebuie găsite soluții punctuale – la o familie cu doi copii, trei camere, este o problemă, acolo unii își negociază teritoriul mai bine, alții obosesc mai mult pe parcursul zilei”.
Ce se întâmplă când intervin colegii noștri sau șefii care nu respectă limitele? „Când lucram în corporație spuneam că există două tipuri de urgențe, și în viața profesională, și în viața personală: accidentele sau focul, atunci când chemăm salvarea sau pompierii – iar  replica pe care o primeam era că avem deadline-uri. E adevărat, dar deadline-urile nu înseamnă o urgență vitală, le setăm împreună, dacă uneori nu estimăm corect volumul de muncă, acolo găsim soluții, dar urgență nu există”, spune ea.
Negocierea trebuie să aibă astfel loc și în discuțiile cu superiorii, cu șefii, ca să nu ajungem la evenimente de presiune majoră în care constant trebuie să lucrăm la ceva. „E nevoie de o comunicare cât mai eficientă, cât mai clară, în care să trasăm clar obiectivele fiecăruia. Dacă reușim să comunicăm mai bine, întotdeauna găsim soluții.” Un alt factor de stres este generat de comunicarea prin intermediul tehnologiei. Ce facem atunci când un coleg ne scrie pe un canal, ceilalți pe un alt canal, trebuie să iau informația dintr-o parte și trebuie să o transmit prin intermediul altei platforme? „Prima replică care îmi vine în minte este: mai puțin e mai bine”, spune Simona Chesăraicu. Ea crede că realist ar fi să evaluăm situația în care suntem, chiar dacă vrem să nu se schimbe foarte multe din lucrurile din jurul nostru, ele s-au schimbat deja, nu putem să facem la fel de mult ca înainte sau la fel cum făceam înainte și să acceptăm, să conștientizăm că lucrurile stau altfel și să conștientizăm că avem nevoie ca ele să se întâmple cumva mai simplu, mai firesc. Dacă ne propunem să facem lucrurile exact așa cum se întâmplau înainte, cel puțin în perioada aceasta în care ne adaptăm la mediul online, nu se va întâmpla, presiunea va fi foarte mare,  comunicarea în online este foarte diferită.”
Ea îl oferă ca exemplu pe băiatul său, care face școala în mediul online: „În primele trei săptămâni era extrem de obosit – ei sunt mici, vorbesc toți odată, dar nici dascălii nu știau ce să facă, le-a luat câteva săptămâni să înțeleagă ce se întâmplă în mediul online”.
Acum totul este diferit, totul este în online, iar faptul că nu mai discutăm o sarcină de birou la cafea se reflectă în gradul nostru de oboseală generat de aceste platforme de comunicare: „E nevoie de o perioadă de adaptare. Rețetă universală nu cred că există, ci este nevoie de răbdare și de a încerca să vedem cât mai clar cum stau lucrurile și ce putem scoate  bun din această situație”. 
Simona Chesăraicu mai vorbește despre un fenomen pe care l-a observat – respectiv contagiunea emoțională – motiv pentru care anxietatea este, observă ea, un termen aproape la fel de folosit acum precum cel de „pandemie”: „Sigur că este o perioadă în care crește nivelul de anxietate, dar am și auzit foarte mult acest lucru și de la oameni care nu o resimt, dar le atrage atenția  – e foarte ușor să fii contaminat de diverse stări, cred că și asta se întâmplă”.
Chiar dacă vor exista sechele ale acestei perioade pentru mulți dintre noi, ea este de părere că avem capacitatea să ne adaptăm. „A fost o ocazie pentru mulți dintre noi să reflectăm la cum arată, și viața profesională, și viața de familie, la ce e important, la ce nu e important, care sunt valorile după care ne-am ghidat, cât de mult am nevoie, cât de mult nu am nevoie – cu siguranță am reflectat mulți dintre noi, iar asta ne va duce la un fel nou de a ne raporta, și la muncă, și la echipă, și la ceea ce se întâmplă. Mai mult decât atât, creierul nostru a învățat un model nou de funcționare prin neuroplasticitate – a învățat un model care nu exista până ieri și dacă îl învăț cu răbdare și cu tehnică bună azi, el va funcționa după un model nou. Ne putem învăța și dezvăța de aproape orice, cel puțin așa ne spun neuroștiințele”.

Un program devenit mai degrabă istorie

Sociologul Alexandru Dincovici, managing partener al firmei Izibiz Consulting, descrie programul de la 9 la 17 „drept un artefact cultural și un tip de muncă de care se bucură doar anumite categorii de oameni, și nu altele. De altfel, să spui că lucrezi de la 9 la 5 e, cel puțin în limba engleză, și o asumare a unui soi de statut inferior de angajat (la noi poate de corporatist) care prestează o muncă nesemnificativă și care își permite luxul de a opri orice fel de activitate profesională de îndată ce s-a terminat programul (dovadă în plus a lipsei de importanță a muncii de acest tip, spre deosebire de exemplu de munca din «sectoare strategice» care se desfășoară nonstop)”, explică Alexandru Dincovici.
În ceea ce privește regulile de delimitare între viața personală și cea profesională, el este de părere că aceasta era mai degrabă una fizică și viza două spații diferite. „Avem în primul rând ideea de locuință, spațiu intim, care se opune biroului, spațiu semipublic. Pentru multă lume, cele două spații nu s-au contopit acum, ci biroul a invadat acasă-ul. Cu bocancii. Cum facem să putem crea viață profesională în spațiul privat e de fapt întrebarea esențială de acum?”, întreabă retoric sociologul. El este de părere că, pentru a recrea cât de cât o delimitare dintre cele două, trebuie în primul rând neapărat un soi de separare a spațiului profesional în casă, și ulterior și a timpului de lucru. Altfel, riscăm să nu mai avem deloc granițe și pe termen lung poate deveni nesănătos și dificil de gestionat. „Cu cât gospodăria este mai aglomerată, cu atât este mai dificil de făcut, și atunci când există copii și toți membrii familiei sunt nevoiți să lucreze delimitarea trebuie să fie posibilă pentru toată lumea, păstrând și un grad de intimitate de ambele părți, limitând accesul vieții profesionale în intimitatea familială dar și al familiei în lumea profesională”, spune el.
De asemenea, observă că ținuta de birou, purtată în continuare,  poate și ea contribui la stabilirea unor granițe, din două perspective. Pe de o parte ea poate marca simbolic un timp de lucru, și pe de altă parte poate constrânge purtătorul la o anumită postură și la desfășurarea unor activități de birou, în detrimentul celor casnice.
Pe de altă parte, Alexandru Dincovici este de părere că acolo unde acest program „de la 9 la 5 există”, se va menține, dar vor exista câteva schimbări de paradigmă, în contextul în care existau deja mișcări care propuneau de mult reducerea timpului de lucru din diferite motive, cu propuneri care pleacă de la săptămâna de 35 de ore (o reușită a socialiștilor francezi) și până la săptămâna de 4 zile lucrătoare și multe alte alternative mai mult sau mai puțin flexibile. El este de părere că, pe măsură ce această stare de alertă va continua, cu cât va persista mai mult pericolul inamicului invizibil care ne poate îmbolnăvi, cu atât există posibilitatea să ne schimbăm și noi mai mult, ca oameni. „Contactul fizic, de exemplu, este esențial pentru formarea noastră ca persoane, și avem nevoie, după cel al mamei, și de contactul și de interacțiunile cu alți oameni. Ori, pe lângă muncă, se schimbă și învățarea și e greu de spus ce fel de oameni va naște și va crea această pandemie. Cum vor relaționa ei și cum vor gestiona lumea nouă care se conturează.”

Sociologul Romulus Oprica, managing partner al firmei BrandBerry, atrage atenția asupra faptului că în majoritatea industriilor programul este stabilit de interdependențele existente în societate: „Copiii merg la școală într-un anumit interval, acesta fiind intervalul propice și pentru majoritatea părinților de a fi productivi. Industria alimentară trebuie să producă mai ales într-un interval care să permită livrarea produselor la prima oră a zilei iar serviciile de salubritate și transport, ca să oferim doar două exemple, trebuie să fie active aproape nonstop”. Cu alte cuvinte, explică el, trăim cu toții într-o rețea, nu într-o bulă specială care să ne facă independenți unii de ceilalți. Și, până la urmă, tocmai această interdependență și negociere constantă cu ceilalți face această societate atât de frumoasă, spune Oprica.  
„Cred că am fost forțați să vedem și alte opțiuni de a rezolva sarcinile zilnice, indiferent că sunt sarcini de muncă sau banale activități zilnice. Această perioadă de criză ne-a determinat să fim mai deschiși, mai creativi, ceea ce în mod cert va influența modul în care lucrăm și trăim. Tehnologiile, mai ales cele de comunicare, au cunoscut un salt cantitativ și calitativ semnificativ în aceste ultime luni și ritmul evoluției lor nu se va diminua pentru că nici riscul nu a trecut. Atât timp cât avem activă această amenințare la adresa unei nevoi de bază, a sănătății noastre, vom fi mult mai atenți și mai deschiși la toate instrumentele care ne pot aduce un plus de securitate”, constată Romulus Oprica.  
Pe de altă parte, în acest nou context, este de părere că nevoia spațiului privat va crește, prin urmare balanța va înclina mai mult înspre atenția acordată vieții personale. „Dacă ne uităm pe stradă, în magazine, la cozi, vedem că majoritatea covârșitoare a cetățenilor respectă regulile de distanțare fizică. De ce? Pentru că pe oamenii de afară nu-i cunoaștem, nu sunt cei din cercul nostru social apropiat, cei în care avem încredere și față de care nu simțim nevoia să păstrăm distanța de siguranță, de 2 metri. Este aproape imposibil ca această distanță fizică să nu se manifeste și în relația spațiu privat social – spațiul public profesional. Toți cei care am experimentat această izolare, dacă suntem persoane foarte sociabile, vom dori să ne revedem în apropiere fizică mai ales cu cei care ne sunt dragi și nu vom aloca resurse semnificative de timp celor cu care nu aveam și înainte o relație apropiată; cei care sunt mai puțin sociabili vor fi cu atât mai puțin interesați de intensificarea relațiilor profesionale. Cu alte cuvinte, consider că spațiul privat a câștigat teren în această perioadă de izolare, pentru că acesta este spațiul care oferă siguranță emoțională.”

Din ce este alcătuită o zi normală de lucru? 

Viața normală de lucru a angajaților din marile companii era deja îngreunată de lipsa de intimitate din birourile open space, de ședințele interminabile și de întreruperile colegilor sau notificărilor primite pe e-mail. Acum, pentru toți cei care lucrează de la domiciliu a venit un nou set de întreruperi – atât de natură personală (poate copiii care învață și ei în regim de telemuncă, după un program propriu, dar care necesită atenția adulților) cât și tehnologică – cu mesaje care vin instant de pe toate platformele din partea colegilor de echipă. În contrast cu ce se întâmplă acum, vă reamintim din ce era alcătuită o „zi normală de muncă”, potrivit datelor publicației americane Harvard Business Review: 

●  Ședințe care durează mai multe ore, pentru a discuta chestiuni asupra cărora se poate reveni de fapt prin câteva mailuri;
●  Întreruperi neplanificate, cauzate de obicei de birourile deschise, de platformele de mesagerie instant, precum și de sunetele de notificare ale smartphone-urilor și desktopului;
●  Căutarea consensului în echipe pentru decizii reversibile, fără consecințe prea mari;
●  Căutarea neobosită a acelui „inbox zero”, un simbol al a pune scopurile altora înaintea voastră;
●  Călătoritul, uneori la distanță, pentru a-i întâlni pe oameni față în față, când de fapt un telefon ar fi suficient;
●  Trecerea de la o sarcină la alta constant și extenuarea fără prea multe rezultate;
●  Sarcini rudimentare și administrative.