Sentimentul fragil al Speranței e mai puternic decât s-ar crede, dacă există dialog

„Sentimentul fragil al speranței” este un manifest pentru dialog, deschidere, comunicare și acceptare. Poveștile spuse pe scenă te îmbrâncesc puțin în propria adolescență, să-ți amintești cum îți era când erai copil, pentru ca apoi să te smucească și să te trântească în prezent, când ești părinte, în viața de zi cu zi.

Georgiana Gheorghe, colaborator – femeie de afaceri, pasionată de teatru

Spectacolul „Sentimentul fragil al speranței”, ce a avut premiera pe 30 noiembrie la Teatrul Odeon, este un manifest pentru dialog, deschidere, comunicare și acceptare. Poveștile spuse pe scenă te îmbrâncesc puțin în propria adolescență, să-ți amintești cum îți era când erai copil, pentru ca apoi să te smucească și să te trântească în prezent, când ești părinte, în viața de zi cu zi. Asta dacă ești părinte. Să nu mă înțelegeți greșit. Nu e un spectacol pentru părinți.

Este recomandat și adolescenților sau tinerilor; este  un spectacol de văzut cu gașca de la bloc, cu colegii de liceu, cu anturajul din facultate sau pur și simplu singur, alături de umbrela către care mai arunci un zâmbet amar din când în când. Regizoarea Carmen Lidia Vidu i-a avut pe toți în vedere când și-a ales textele. Pentru că ele sunt poveștile reale ale unor tineri din zilele noastre.

Care au avut talentul și curajul de a le scrie. Dar la fel de bine pot fi poveștile multora dintre noi. Dacă am avea curajul să le spunem. Fiind comunicator de profesie, sunt un ferm partizan al ideii că dialogul, deschiderea și comunicarea rezolvă multe probleme și, prin exercițiu constant, duc la acceptare și înțelegere. Atât la job, în companii, cât și în viața noastră privată. Decât să bagi sub preș problemele, să întorci spatele, să te prefaci că nu există, mai bine tragi aer în piept și zici ce ai de zis, sau după caz, asculți ce are celălalt pe suflet. Pui pe masă ce te frământă, îl inviți pe celălalt să se pună în papucii tăi, urmând ca și tu să faci același lucru cu papucii lui. Asta e una dintre lecțiile pe care le-am învățat în viață, nu la școală. Fac parte din generația decrețeilor care, în afara “privilegiului” de a fi șoim al patriei și pionier, pentru scurtă durată, nu am avut parte de o cultură deschisă spre sinceritate, diversitate și dialog. Comunicarea era una rece, austeră și unilaterală atât din partea sistemului, a profesorilor de la școală, cât și din partea părinților.

Nici acces nemijlocit la prea multă informație nu era și nici prea multe canale de comunicare, ca astăzi. Am ținut minte asta, pentru că mereu mă contram cu tata pe varii subiecte, când consideram că nu are dreptate. Și nici când mama îmi spunea „capul plecat sabia nu-l taie” nu-mi plăcea. Cu toate astea, am fost o răsfățată a vremurilor, căci am întâlnit doi mentori exact la vârsta adolescenței și ei m-au ajutat să îmi deschid mintea și sufetul. Proful de mate și proful de română cu care mă pregăteam la meditații pentru admiterea la liceu.

Cu ei vorbeam câte-n lună și-n stele, dar și ei cu mine, la fel. Și mi-au dat cărți, casete cu muzică clasică, albume de artă și mi-au deschis noi orizonturi. Nu am uitat și nu o să uit asta niciodată. Îmi iubesc părinții și îi respect, însă pentru discuțiile delicioase, bogate în ideii și informații, le sunt recunoscătoare celor doi profesori. Mi-ar fi plăcut să pot vorbi cu părinții, însă asta m-a făcut să devin mai târziu un părinte atent la acest aspect. Fata mea adolescentă apreciază asta deja și vorbește cu mine orice.

Ceea ce vă doresc și dumneavoastră. Mergeți să vedeți spectacolul de la Odeon. Știu că părinții adolescenților de azi sunt carieriștii postdecembriști de ieri, care au transpirat sânge în capitalismul proaspăt importat și reinterpretat într-o arie românească, cu capul la job, la taskuri și ore multe la birou, peste program. Absenți de la serbările copiilor, de la masa de duminică sau cu mintea departe, la scadența creditelor. Refugiați într-un univers paralel cu cel al copiilor lor, izolați în lumea lor alb-negru sau colorată, după caz. Nu e târziu să faceți o schimbare. Ascultați-vă copiii. Luați-i în brațe, mângâiați-i pe obraji. Și mai ales, spuneți-le că îi iubiți oricum ar fi, orice ar fi.

Cum ți-a venit ideea de a face acest spectacol?

Mi-am propus de la începutul muncii mele în teatru să nu fac spectacole, ci evenimente culturale. În ultimii ani am fost preocupată de documentar, de jurnalism, de raportul artistului cu orașul, cu societatea, cu granița.

Am vorbit în muncă mea despre feminism, despre implicarea civică, despre politică și eul social. Nu sunt părinte, dar îmi doresc ca prin spectacolele de teatru pe care le regizez, actorul să devină model pentru public. Nu vorbesc de model ca supererou cu mantie și cu puteri supranaturale, ci de un erou care să-mi servească real ca exemplu, în care să mă recunosc, cu care să empatizez, care să mă facă să mă diagnostichez și să nu mai port în cârcă o viață întreagă poveri grele.

Noua generație se concentrează pe problemele sociale, pe sănătatea mintală și pe ceea ce poate reprezenta o viață sănătoasă.

Tinerii noii generații s-au născut în plin progres tehnologic, ceea ce înseamnă că accesul la informații este mult mai mare. Se adaptează mult mai ușor la schimbări și sunt mai receptivi la informațiile pe care le primesc. „Sentimentul fragil al speranței” este un „Jurnal de România. Jurnalul unei noi generații”, o captură în timp a modului în care tinerii văd lumea.

Povestește-mi puțin drumul de la descoperirea textelor și până la premieră, trecând și prin alegerea teatrului și a distribuției.

„Sentimentul fragil al speranței” a venit ca o continuare firească a proiectului  „Jurnal de România”. Scenariul spectacolului îmi aparține, dar pleacă de la textele apărute în “Gen, revistă”, o revistă scrisă pentru tineri, de tineri mentorați de oameni faini. „Gen, revistă” adună la un loc zeci de artiști, fotografi, activiști, jurnaliști care pun pe foaie în ediția print și online pe social media gândurile noilor generații. Am ales opt texte ales în funcție de curajul lor și de gradul de reprezentativitate pentru societatea românească din acest moment.

Teatrul Odeon și-a deschis scena mare către acest tip de proiect. A dat voce tinerilor care sub mentoratul celor de la “Gen, revistă” au scris texte puternice, confesionale, extrem de curajoase despre cei care nu corespund „criteriului normalității”, despre abandon școlar, despre cum e să fii numit “caz social”, despre bulimie, religie, schizofrenie, abuz sexual, despre unde e de fapt “acasă”.

Am lucrat cu actori tineri ai Odeonului. Sunt actori antrenați, educați care m-au ajutat să mă depășesc ca regizoare.

Bănuiesc ca ai avut întâlniri cu tinerii semnatari de texte. Cum au perceput ei dorința ta de a da viață poveștilor lor? Au participat la repetiții?

Am descoperit textele tinerilor în „Gen, revistă”. Am lucrat pe textele lor astfel încât să le “retraduc” din limbaj literar într-unul teatral, să aduc toate textele într-o stilistică unică și coerentă pentru spectacolul de teatru. Am trimis autorilor textele adaptate de mine și ne-am cunoscut cu toții în carne și oase la premieră. Au venit din Chișinău, Berlin, Cluj, Piatra Neamț, Timișoara. Am fost foarte emoționată să-i cunosc.

Sumarizează-mi, te rog, de ce trebuie văzut spectacolul. Care e rolul lui în cotidianul actual.

Nu am făcut parte dintr-o generație a dialogului, a analizelor, a construcției personale. Sunt ceea ce alții și-au dorit să fiu. Proiecte ca “Jurnal de România”, „Sentimentul fragil al speranței” vorbesc despre dialog, vindecare, despre comunitate, celălalt, sens. Ele sunt teatru, sunt spectacole, dar sunt mai ales unelte de lucru în viețile noastre.

Ești regizor în echipa vreunei instituții de teatru?

Sunt regizoare de teatru și de film care lucrează proiecte în diferite orașe. Nu sunt angajată în niciun teatru din România. Mă preocupă zona de cercetare și mă îndrept cu proiectele spre orașele care vizează temele mele de studiu.

O părere despre spectrul teatral actual în România?

România e o țară aproape invizibilă pe piața teatrală europeană.  

De ce ți-ai dorit să îl ai video pe Gabor Maté?

Gabor Maté vorbește în cărțile lui despre tineri, lucrează cu ei și am îndrăznit să-l contactez. El spune mereu că „trauma nu este ceea ce se petrece în afara ta, ci ceea ce se petrece în interiorul tău, drept rezultat la ceea ce se întâmplă în afară“. Practic, noi nu răspundem la ceea ce se întâmplă, ci la ce percepem noi legat de ce se întâmplă. Trauma este o rană, iar Gabor Maté apare la finalul spectacolului ca să ne vorbească despre posibilitatea vindecării. Sper ca în septembrie 2024 să-l avem pe Gabor Maté chiar pe scena Teatrului Odeon ca vorbitor la o reprezentație a spectacolului „Sentimentul fragil al speranței”

Sentimentul fragil al speranței

Texte adaptate din Gen, revistă după: Marina Cebanu, Elena Zah, Patricia Cîrtog, Octavia Bortișcă, Olivia Bunescu, Denisa Harbuz, Mădălina Aldescu

Scenariul și regia: Carmen Lidia Vidu

Scenografia: Adrian Damian

Distribuție: Sabrina Iașchevici, Niko Becker, Eduard Trifa, Mădălina Ciotea, Ruxandra Maniu, Nicoleta Lefter, Ioana Mărcoiu

Apariție video: dr. Gabor Maté

Muzica: Mihai Dobre

Coregrafia: Răzvan Mazilu

Ilustrații și video-design: Ioana Ilaș Bodale

Costume: Olivia Stoica

O producție a Teatrului Odeon, București

Durată: 1 h 15 min.

Preț bilete: cat. I 60 lei, cat. II 40 lei. Următoarea reprezentație este programată pe 14 decembrie, ora 19:00

Prezentare:

Carmen Lidia Vidu uită în jurul său și caută povești, oameni, istorii cu ”i” mic, pe care le aduce publicului său de teatru și de film, în forme artistice care generează emoție.

Carmen Lidia Vidu este primul regizor din România care a câștigat atât Premiul GOPO pentru film cât și Premiul UNITER pentru teatru.

Pe ultimul l-a primit în 2021 pentru regia spectacolului ”Jurnal de România. 1989”, despre istoria cu ”i” mic a Revoluției, iar pe primul l-a luat în 2015 cu filmul ”O scurtă istorie Astra Film”.

În 2017 începe colaborarea cu Festivalul George Enescu în calitate de regizoare multimedia.

În online, este o puternică voce feministă, un lider de opinie care vorbește despre teme socio-politice, culturale, civice, despre oamenii autentici și locurile pe care le descoperă în documentarele sale.