Semne bune pentru filmul românesc

Deși am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei românești postdecembriste, Crețulescu reușește să își țină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacțiunea dintre protagoniști și dialogul excelent dintre aceștia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.

Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuție prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situație. Nu sunt un mare fan, deși tehnica e des folosită și în alte țări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele rusești. Poate e doar o coincidență, dar și la cineaștii ruși tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendință către un stil regizoral mult mai dinamic, așa cum se întâmplă și în cazul noii generații de profesioniști români.

Și Andrei Crețulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său și a dorinței de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aștepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziție a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luați însă termenul într-un mod pozitiv) și care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.

Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentați actori ai generației sale, joacă aproape de perfecțiune; el reușește să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite și resemnare la ură și, în cele din urmă, acceptare.

De remarcat în Charleston este și muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puțin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.

Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relația dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoștință doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinși, așa că vă las să descoperiți detaliile în sala de cinema.

Ar mai fi multe de spus despre Charleston și despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm șanse și producțiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experiență cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.

Nota: 8/10