Scriitorul care a fost interzis în birourile din Oslo

Când cei de la editură mi-au trimis pachetul, am deschis la nimereală cartea lui Karl Uve Knausgaard și am citit următoarele: „Îl înțeleg foarte bine pe Sartre de ce lua amfetamină, a spus. Trăiești la intensitate maximă, realizezi mai multe, arzi. Nu-i așa? Dar cel mai consecvent dintre ei a fost Mishima. Întotdeauna revin la el. Avea patruzeci și cinci de ani când și-a luat viața. A fost consecvent, eroul trebuia să fie arătos. Nu putea fi bătrân. Și Junger, care a mers în direcția cealaltă. În ziua când împlinea o sută de ani, bea coniac și fuma trabucuri, cu mintea brici. E vorba de forță. Singurul luru care mă interesează. Forță, curaj, voință. Inteligență? Nu. Cred că inteligență poți să capeți, dacă vrei. Nu e importantă, nu e interesantă… Viața mea e atât de măruntă! Și inamicii mei sunt atât de mărunți! Nu merită să-ți irosești energia pe ei. Dar nu există nimic altceva. Așa că stau aici în dormitor și mă zbat degeaba“.

Nu știu asupra altora, dar vorbele astea, care nu sunt ale personajului principal din „Lupta mea“, au o semnificație pentru mine; vin dintr-o generație care a luat viața în piept, a schimbat două regimuri și s-a sacrificat pentru ambele, generație care a dat lumii muzică, cinematografie, tablouri și literatură. A avut forță. Și a făcut asta fără să se holbeze la ecrane, și spun asta fără vreo intenție peiorativă, dar a deschis calea pentru ecrane, și spun asta cu o oarecare tristețe. Și l-am simțit aproape pe Uve Knausgaard.

În tinerețea mea se vorbea intens de romanul sud-american, de grupul de scriitori care timp de câteva decenii, de la mijlocul veacului trecut până spre sfârșitul acestuia, au ținut prima pagină a literaturii mondiale. Acum romanul nordic mi se pare a fi la putere, de la scrierile cu tentă polițistă la literatura pură. Iar ceea ce am găsit la Knausgaard confirmă și susține respectiva ascensiune. Karl Uve Knausgaard a simțit, undeva prin 2006 – 2007, că are o problemă cu ficțiunea, că un caracter sau mai multe imaginate îi provoacă un soi de rău fizic.

Soluția sa au fost 3.600 de pagini, grupate în 6 volume, publicate între 2009 și 2011 sub numele „Lupta mea“ – „Min Kamp“ în norvegiană, o apropiere periculoasă de titlul operei de căpătâi a lui Adolf Hitler, „Mein Kampf“; o relatare în șase părți a vieții și experiențelor sale personale, scrise într-o manieră directă, puternică și sensibilă. Faptul că s-au vândut jumătate de milion de cărți în întreaga Norvegie mă face să cred că oamenii au făcut cuvenita distincție între Kamp și Kampf, între lupta cotidiană a insului din clasa mijlocie, inteligent dar cumva nesigur pe el, și delirul național-socialist al fostului lider nazist. Înțeleg că autorul a ținut să lămurească și acest aspect și a scris un eseu de 400 de pagini despre nazism și ideile care îl călăuzesc pe ucigașul Anders Breivik la finalul celui de-al șaselea volum.

Oricum, ideea este că scrierile lui Karl Uve Knausgaard au prins în așa măsură încât birourile din Oslo au fost nevoite să declare, în 2009, „zile fără Knausgaard“, când angajaților nu le era permis să vorbească despre scriitor atunci când se întâlneau la distribuitorul de apă. Și este acesta cel mai mărunt detaliu dintr-o țesătură de fapte care au însoțit apariția cărților în Norvegia, fapte care au început cu demersurile familiei scriitorului de a opri publicarea cărții până la o isterie de presă care a intervievat nu numai pe cei ce au apărut în carte, ci și pe cei care au relaționat cu cei ce au devenit personaje. Acest al doilea volum apărut în românește se subintitulează „

Un bărbat îndrăgostit“ și descrie istoria celei de-a doua căsnicii a lui Knausgaard, o abordare sinceră, curată în îmbâcseala ei. Și să nu uităm forța, desigur. Așa că zic: bucurați-vă de Knausgaard și mai lăsați un pic ecranele alea.