Sărăcia și lipsa egalității de șanse: cum se explică faptul că guvernul Chinei a scăpat de sub control epidemia din Wuhan

Pe măsură ce lumina învăluie orașul, devine evidentă dezorientarea locuitorilor. Gările și aeroportul sunt închise, drumurile, în special cele spre periferie, sunt blocate, scrie revista Foreign Policy. Este vacanța de Anul Nou, iar oamenii s-au pregătit de tradiționalele reuniuni de familie în locuri aflate adesea la mari distanțe de locul de muncă. Acum nimeni nu are voie să părăsească orașul. Guvernul l-a închis. A fost impusă carantina. Este vorba de un oraș cu 11 milioane de locuitori, Wuhan, de unde a pornit epidemia de gripă care se răspândește în toată lumea. Carantina este o măsură preventivă fără precedent – comparabilă cu închiderea unui oraș precum Chicago în mijlocul sau două zile înainte de Ziua Recunoștinței. Spre comparație, Belgia are 11 milioane de locuitori. Cehia și Ungaria au mai puțin. Coronavirusul a ajuns din China pe toate continentele, inclusiv în SUA. Însă nu locuitorii statului Washington, sau cei din Bangkok, sunt cei mai expuși riscului de infecție cu coronavirus. Săracii Chinei – ca în multe țări – sunt o populație cu acces redus la servicii esențiale cum sunt cele de îngrijire medicală. Oamenii săraci au fost cel mai probabil primii în contact cu virusul și, cel mai probabil, prin intermediul celor săraci epidemia se răspândește. Săracii vor fi principalele victime ale măsurilor represive prin care guvernul, după săptămâni de bâjbâială, negări și încercări de a ascunde adevărul, înțelege să acționeze. Coronavirusul Wuhan pare să fi apărut prin contactul dintre om și animal în piața de pește Huanan. În ciuda numelui, în această piață se vindea o gamă uriașă de animale sălbatice considerate delicatese, de la pui de lup până la șerpi sau lilieci, despre care acum se crede că au fost vectorul inițial al infecției. Ca și în alte piețe de animale vii, munca murdară și periculoasă de manipulare a animalelor a fost făcută în principal de muncitori obișnuiți, mulți dintre ei fiind muncitori migranți – născuți la sat, care muncesc în marile orașe, fără a avea o reședință stabilă acolo. Wuhan – un centru urban masiv format din contopirea a trei orașe, Wuchang, Hanyang și Hankou – află pe pielea lui cum este ca dezvoltarea să devină o povară.  
Pe parcursul secolului XX, proiectele de dezvoltare imobiliară au umflat economia orașului și au înghițit localitățile suburbane din provincia Hubei. Sistemul de asistență medicală al Wuhan se chinuie acum să gestioneze o criză de sănătate care afectează întreaga populație. În această comunitate, mulți migranți și studenți din numeroasele sale campusuri universitare erau deja plecați din oraș în momentul impunerii carantinei, pe 23 ianuarie. Acum, în timp ce alte regiuni din China se străduie să evalueze și să raporteze cazurile de coronavirus descoperite printre oamenii care efectuează călătoria anuală spre casă, tratamentul și informațiile de sănătate publică au devenit prioritatea politică pentru funcționari.
În pofida vastelor dimensiuni interne ale acestei probleme, veștile despre cazuri de oameni infectați din Coreea de Sud, Thailanda și din alte părți îndepărtate ale lumii au sosit cu mult înainte ca Beijingul să facă cunoscută publicului amploarea epidemiei din Wuhan și din orașele vecine. În toate aceste cazuri din străinătate, călătorii care au transportat virusul au mai multe șanse de recuperare decât cetățeanul chinez mediu – pur și simplu, prin faptul că au la dispoziție resursele financiare necesare pentru a călători în alte țări (mai puțin de 10% din populația Chinei deține un pașaport). Călătorii din clasa de mijloc care tușeau în zboruri cu clasa economică către Bangkok au fost mult mai ușor de detectat decât muncitorii transpirați care plecau înghesuiți într-un camion spre periferiile Wuhanului sau luau un autobuz de distanță lungă spre acasă, spre o altă provincie, înainte de Anul Nou Lunar. Din cauza naturii sectorului de servicii și a lipsei de beneficii pentru muncitori, este probabil ca mulți migranți să nu fi vrut să renunțe la singura lor șansă de se reuni cu familia.
China este o societate supravegheată, dar plasa sistemului are găuri largi. Viața chinezilor din clasa de mijloc este foarte vizibilă pentru sistemele care adaugă automat informații la profilul personal al cetățeanului din arhivele supraveghetorilor. Nu același lucru se poate spune despre săraci. Unii nu dețin nici măcar o carte de identitate, presupusă a fi purtată de toți cetățenii – fie pentru că au pierdut-o și nu au putut să-o înlocuiască deoarece o călătorie în orașul natal ar fi prea scumpă, fie pentru că pur și simplu nașterea lor nu a fost niciodată înregistrată la guvern. În loc să călătorească cu trenul sau cu avionul, ceea ce ar necesita verificarea actelor de identitate, ei călătoresc cu autobuze de distanțe lungi dificil de monitorizat sau folosesc rețele informale de transport cu camioane și autoutilitare. Chiar și prezența lor online este masiv redusă; în pofida afirmațiilor că serviciile precum WeChat sunt omniprezente, penetrarea internetului în China este de doar 60%. Resurse precum conturile WeChat sau cărțile de identitate sunt uneori utilizate în comun de membrii familiei, părinții folosind identitățile copiilor.
Cum zonele rurale sunt lăsate adesea în întuneric“, primind cu întârziere informații despre măsuri de prevenție ca spălarea mâinilor și folosirea măștilor medicale, familiile cu telefoane și conexiuni bune la internet au un avantaj în a afla ce să facă pentru a rămâne sănătoase. Pe măsură ce coronavirusul își face drum în afara Wuhanului, resursele de sănătate publică se subțiază, iar proviziile medicale ajung mai lent la spitale mai îndepărtate pentru un tratament adecvat. Lipsa de măști de față în Shanghai și în alte părți a apărut într-o perioadă în care instalațiile de producție sunt oprite pentru celebrarea Anului Nou Lunar. O fabrică de măști a oferit salarii de trei ori mai mari decât cele obișnuite pentru ca lucrătorii să-și scurteze vacanța. Aceste deficiențe de aprovizionare, în combinație cu inegalitățile anterioare, vor face ca unii să aibă șanse, iar alții să rămână fără apărare. 
De asemenea, la săraci afectați de virus este mult mai mică probabilitatea de a fi văzuți de un medic. Sistemul de asistență medicală din China, care combină elemente publice și private, este notoriu pentru greutatea de a naviga prin el chiar și pentru pacienții din clasa mijlocie. Porțiuni mari ale populației au acces redus sau deloc la servicii medicale de calitate. Chiar și atunci când resursele pentru sate sau orașe mici sunt disponibile pe hârtie, resursele sunt concentrate, conform politicii, în orașe și metropole mai mari. Majoritatea medicilor chinezi nu au licență, uneori pregătirea fiind și mai slabă, iar medicii specialiști lucrează aproape exclusiv în spitalele din orașele mari, care acum sunt umplute până la refuz cu pacienți și personal din ce în ce mai suprasolicitat.
Deși există asigurare publică de sănătate, iar sistemul a fost extins în ultimii ani, aceasta este, de asemenea, legată de hukou – permisul de ședere în localitatea de naștere, omniprezent din China. Acest sistem face imposibil pentru cei născuți în mediul rural să-și folosească asigurarea în spitalele orașelor cu personal mai bine pregătit. În aceeași situație se găsesc și muncitorii migranți, care de obicei lucrează departe de locul pentru care dețin un hukou și unde pot avea acces la servicii medicale. Rezultatul este că ei evită să folosească serviciile medicale dacă nu li se întâmplă ceva grav, recurgând adesea la auto-medicație – unul dintre motivele consumului extrem de ridicat din China de antibiotice fără rețetă – sau la medicina tradițională chinezească. În plus, sănătatea lor adesea slabă îi face mai vulnerabili la virus și mai predispuși să confunde noua gripă cu o răceală sau o gripă obișnuită.
Situația devine mai gravă în cazul bătrânilor. Din datele limitate disponibile de la guvernul chinez reiese că pensionarii constituie majoritatea persoanelor decedate din cauza coronavirusului, iar persoanele mai în vârstă cu afecțiuni respiratorii preexistente rămân printre cele mai expuse riscurilor. Însă lucrătorii migranți, care nu au acces la pensii corespunzătoare și îngrijire de bună calitate, pot fi adesea la 40 de ani sau la 50 de ani în condiție mai proastă, din cauza unei vieți de muncă grea, decât persoanele de aceeași vârstă din clasa de mijloc.
Invizibilitatea relativă și atenția redusă acordată săracilor pot fi unele dintre motivele pentru care numărul raportat oficial de cazuri cu persoane infectate cu coronavirus era la începutul epidemiei semnificativ mai mic decât cel evaluat de experții străini. Din acest punct de vedere, este posibil ca mai degrabă sistemul pur și simplu să nu fi fost capabil să găsească bolnavii, decât ca guvernul să fi încercat să minimalizeze pericolul. 
Cei săraci pot fi mai puțin vizibili pentru diagnostic și tratament, dar sunt mai vizibili pentru represiune. Istoria catastrofelor recente este înfricoșătoare. Dezastrul aduce adesea panică printre elite, care tind să fie ostile la adresa grupurilor sărace sau străine. După cutremurul din Tangshan din 1976, milițiile urbane au bătut până la moarte sau au împușcat țăranii care intrau în oraș în căutarea ajutorului, sub pretextul că sunt jefuitori.