Dacă șantierul din Mangalia este o companie strategică, de ce a fost lăsat să moară? Oana Gheorghiu, vicepremier: „Nu am făcut parte din grupul acesta de lucru. Ministerul Economiei este cel care gestionează șantierul. (...) Nu am discutat. Probabil despre această companie vom avea o discuție în comitet, să identificăm care ar fi soluțiile și ce se poate face în viitor“

În contextul falimentului, ZF a trimis șase întrebări guvernului. Am întrebat care a fost concret varianta susținută de guvern în comitetul interministerial condus de Oana Gheorghiu pentru șantierul din Mangalia și de ce nu a reușit să o impună, având în vedere că statul deține 51%. Am întrebat de ce nu a intervenit guvernul mai devreme, dat fiind că insolvența era deschisă din iunie 2024, iar pierderea capacităților industriale era un risc cunoscut. Am întrebat ce se întâmplă după cele șapte luni de salarii acoperite din alocarea de 89,7 milioane de lei din Fondul de garantare pentru cei 1.017 angajați – există un plan de reconversie profesională? Am întrebat dacă guvernul are un plan concret pentru faza de faliment – participarea la licitație, identificarea unui investitor strategic, naționalizare – sau intervenția se limitează la plata salariilor restante. Am întrebat cum se conciliază falimentul șantierului cu angajamentele din PNRR privind reforma guvernanței corporative și profesionalizarea managementului companiilor de stat. Și am întrebat ce înseamnă mai exact companie strategică pentru statul român – doar plata salariilor?

Răspunsul vicepremierului Oana Gheorghiu, responsabilă cu reforma companiilor de stat, a venit într-o discuție cu ZF. „Șantierul Damen este în portofoliul Ministerului Economiei. S-au luat niște măsuri pentru a fi asigurate salariile din fondul de rezervă pentru următoarele luni și cu siguranță va ajunge în comitetul de reformă pentru o analiză și decizii”, a spus Oana Gheorghiu. Despre votul creditorilor și despre ce s-a întâmplat în adunarea generală, vicepremierul a spus că nu cunoaște detaliile. „Nu am făcut parte din grupul acesta de lucru. Ministerul Economiei este cel care gestionează șantierul. Cred că ministrul vă poate oferi detalii, pentru că nu m-am implicat deloc în el.” Întrebată ce urmează după cele șapte luni acoperite din fondul de garantare, Oana Gheorghiu a răspuns: „Nu am discutat. Probabil despre această companie vom avea o discuție în comitet, să identificăm care ar fi soluțiile și ce se poate face în viitor. Probabil că România trebuie să găsească o soluție, un investitor, un partener pentru acest șantier.”

„Probabil”. La opt ani de la intrarea în parteneriat cu Damen, la trei ani de când olandezii au spus că vor să plece, la doi ani de la deschiderea insolvenței și în ziua în care șantierul intră efectiv în faliment, răspunsul Guvernului României este „probabil”. Șantierul Mangalia nu a fost inclus nici măcar în primul proiect pilot de reformă a companiilor de stat coordonat de vicepremier. Reforma guvernanței corporative a companiilor de stat este un jalon PNRR asumat de România față de Comisia Europeană. Angajamentele prevăd profesionalizarea managementului, reducerea mandatelor interimare și implementarea unor criterii de performanță pentru conducerea companiilor publice. Falimentul șantierului din Mangalia – o companie aflată sub controlul majoritar al statului – este exact opusul a ceea ce România a promis că va face. Statul nu a numit manageri performanți, nu a adus capital, nu a asigurat comenzi și nu a avut o strategie industrială. A deținut 51% ca un act de prezență birocratică, nu ca un act de guvernanță.

Ministrul economiei, Irinel Darău, spunea că statul trebuie să intervină când riscul este pierderea unor capacități industriale greu de reconstru­it. Șantierul din Mangalia este exact acel caz. Este cel mai mare doc uscat din estul Europei, cu infrastructură pentru construcția și repararea navelor de tonaj mare, cu forță de muncă specializată formată de-a lungul a zeci de ani. Odată pierdută, această capacitate nu mai poate fi refăcută în termeni rezonabili de timp și de cost. Iar în contextul în care bugetul de apărare al României urmează să crească substanțial, pierdem tocmai instrumentul cu care am fi putut construi nave militare pe plan intern, în loc să le cumpărăm de la alții.

Nimeni din guvern nu pare să aibă răspuns la întrebarea simplă: dacă șantierul din Mangalia este o companie strategică, de ce a fost lăsat să moară? Și dacă nu este strategică, de ce a ținut statul să dețină 51%?