Roxana Petrescu, senior editor ZF: „Când peste tot ești învățat să taci, aici, Chief, trebuie să ai cea mai bună întrebare“

Aveam 21 de ani, eram la Finanțe-Bănci la ASE și habar nu aveam de nimic, dar știam din generală că eu vreau să scriu. Asta îmi plăcea mie. Am văzut anunțul, am sunat în redacție, era pe atunci în spatele Teatrului Național, și am venit la interviu, fără CV. Nu era necesar. Niciodată nu a fost necesar la ZF în redacție.

Am dat de Cristian Hostiuc (Fini), care m-a întrebat o formulă cu rata inflației (ulterior am aflat că nici el nu o știa, dar testa el ceva). Nu am mințit. Am zis că nu o știu. Slab, Chief, a decretat Fini, mijindu-și ochii pe sub ochelari. (Toți în redacție suntem Chief, indiferent de ce scrie pe cartea de vizită.) Am făcut niște traduceri și după câteva săptămâni de probă m-am angajat la ZF. Primul job. Nu aveam nici 400 de lei pe lună, dar pentru mine erau o comoară. Adio bani de la părinți. Îmi luam în fiecare zi o sută de grame de Fornetti cu telemea de la Universitate și jur că pateurile alea aveau gust de libertate. Nu exista mândrie mai mare (nici masă mai bună).
Mă uitam cu jind la cei care scriau despre afaceri de la zero la ZF în timp ce eu făceam traduceri, alergând după un calculator liber. Asta îmi doream și eu, dar nu a fost să fie.
Într-o zi, Adrian Mîrșanu, pe atunci editor al secțiunii de companii, poate cel mai bun jurnalist pe piața de fuziuni și achiziții, specializat în zona de energie, m-a întrebat dacă nu vreau să încep să scriu pe acest domeniu. Adi e un tip foarte isteț (acum are platforma mirsanu.ro), așa că mi-a vândut frumos companiile energetice. Chief, sunt cele mai mari, cei mai mulți bani, putere. Sigur, am acceptat provocarea.
Fără să știu, m-am trezit într-un microbuz în drum spre Oltchim la un eveniment prezentat de Mihaela Rădulescu. Eu eram șocată de faptul că Mihaela Rădulescu era mai mică de înălțime decât mă așteptam, nu de Oltchim în sine. Am pus o întrebare la conferință (ne făceam liste întregi, ne făceam background, tot), am scris un material oribil pe care l-am transmis din autocar și pe care Adi mi l-a refăcut cap-coadă, dar care a doua zi a mișcat acțiunile combinatului.
După bucuria de moment generată de importanța mea subită, a urmat calvarul. Nu pricepeam nimic din energie. Nu știam diferența dintre distribuție și furnizare, tarife, reglementări, privatizări, interese. Băi, Chief, dar tu chiar nu pricepi nimic! Verdictele sunt foarte clare la ZF, la fel și lipsa mănușilor în transmiterea lor. Unde naiba erau afacerile de la zero la care visam eu când toate erau făcute deja în energie? 
Am început să fac teren. Am început cu conferințele. În 2006, țin minte că l-am văzut pentru prima dată pe Dinu Patriciu, proprietarul Rompetrol. Era o conferință, într-o sală mică din sediul grupului, plină cu ziariști. Patriciu era un munte de om. Conferința a fost făcută imediat după ce s-a pus un sechestru pe 26% din acțiunile Rompetrol.
«Noaptea vaca rumegă. Câinele, deranjat de vacă, latră. Ciobanul nu poate să doarmă din cauza lătratului câinelui. Ce face ciobanul? Împușca vaca», a spus Patriciu.Ciobanul era Băsescu, iar vaca era rafinăria lui. Abia începusem să fac primii pași în presă și mă izbeam de un om care nu se încurca în declarații corporatiste, expresive ca niște bucăți de cherestea. Nici nu aveți idee cât ne lipsesc acești oameni.
Nu mai țin minte dacă atunci i-am pus vreo întrebare, dar mi-am format treptat curajul, pentru că veneam în redacție și automat eram luată în vizor: Chief, ce ai întrebat? Dar cine a pus întrebarea aia? A, păi vezi? Aia era o întrebare bună, nu a ta. Tu de ce nu ai întrebat? Degeaba te duci, Chief, la conferințe dacă nu întrebi!
Cu fiecare conferință la care mergeam, curajul mi se clădea și chiar și acum, dacă merg undeva și nu pun o întrebare, am senzația că am pierdut timpul. Trebuie mereu să găsești ceva, rotițele trebuie să se învârtă.
Dar erau tot mai multe întrebări.
Am făcut tot mai mult teren. M-am dus să văd baraje hidroenegetice. Am vorbit cu oameni care se temeau de focurile de artificii pentru că le aminteau de dinamita cu care se răscoleau munții pentru a se face astfel de lucrări. Trebuie să înțelegi duritatea domeniului despre care scrii sau măcar să te chinui. Trebuie să înțelegi nivelul de complexitate sau măcar să te chinui înainte de a-ți da cu părerea. Mereu să te chinui.
Am mers la termocentrale. Știți ce căldură emană cărbunele când arde în acele cuptoare? Guri de iad. Alungă orice ierni. Când toți s-au transformat peste noapte în apostolii energiei verzi, este important să-ți amintești de căldura aia când se opresc eolienele. Aia este căldura care învelește o țară când vântul stă.
M-am băgat în pântecele Porților de Fier, lângă turbine. Nu-ți auzi gândurile de forța apelor. Trebuie să știi asta ca să îți dai seama că în astfel de companii, cum este Hidroelectrica, nu este vorba doar despre cifre, ci despre securitatea unei țări.
Am fost în reactoare nucleare, am coborât în mine, am inhalat praf de cărbuni, am ieșit cu fața murdară. Eu am avut noroc bun, dar am scris despre alții care nu au mai ieșit la suprafață. Am zburat cu elicopterul pe platforme marine, am simțit mirosul dintr-o rafinărie, m-am urcat pe o turbină eoliană la 100 de metri înălțime. Am intrat în dispeceratul energetic, cel mai bine păzit secret din energie, pentru a vedea cum o mână de oameni țin becurile aprinse pentru milioane. Am fost în fabrici de combustibil nuclear. Era un câine gras în fața sediului, când eu mă așteptam la SF-uri.
De fiecare dată m-am întors în redacție și am scris, am cărat mii de cititori cu mine ca să vadă complexitatea unui sistem pe care îl iau ca dat. Am făcut legături. Cifrele seci nu înseamnă nimic. Contextualizează mereu, Chief, dar ca să contextualizezi trebuie să știi, să citești, să întrebi.
De-a lungul anilor, am ratat știri, am interpretat greșit, dar niciodată cu intenție, poate am fost manipulată, dar mereu am încercat să am opinia mea, chiar dacă uneori s-a dovedit că nu era cea corectă. Dar ce bucurie era când aveam dreptate!
Din 2005 eu tot pun întrebări, vin în redacție și când mă ia Sorin (Pâslaru – redactor-șef) la întrebări, îmi dau seama că mai am de întrebat sau, mai rău, că nu am priceput nimic. În continuare, temerea cea mai mare este că nu pun cea mai bună întrebare.
În fiecare zi, ziarul este gol. În fiecare seară ridicăm catedrala, iar a doua zi o luăm de la capăt. Ziarul trebuie mereu să plece, plin, proaspăt, la timp, de 20 de ani. Și așa este. Jurnalismul este antreprenoriat pursânge. Zilnic.
Când anul trecut am decis să fac o schimbare, Fini mi-a zis: Chief, du-te, dar să știi că niciodată cineva din afară nu va înțelege ce este aici. Avea dreptate. Niciun alt loc de muncă nu te trimite în locurile pe care le-am văzut eu, nu te conectează la oamenii pe care i-am cunoscut eu, nu te forțează zilnic să vii cu ceva nou.
Când peste tot ești învățat să taci, aici, Chief, trebuie să ai cea mai bună întrebare. De aia eu nici nu zic că mă duc la muncă/job/corporație, nici măcar după atâția ani.
Eu nu merg la muncă, merg în redacție sau unde mă poartă ea.”