RONDUL DE NOAPTE CU NINJA

De multe ori m-am întrebat cum gândești când ești bogat, cum ți se schimbă legăturile dintre neuroni, cum interpretezi gesturi și fapte după ce ai obținut confirmarea financiară a imaginației și a puterii de a transforma o idee într-o afacere viabilă, puternică, îngroșătoare de conturi. Cred că personajele care reușesc în viață în acest fel au, pe lângă o sumedenie de calități, un soi de ambiție complexă, ceva ce începe cu teama celui care a trăit foamea de a nu mai flămânzi și se termină cu nevoia celui care a primit scatoalce toată copilăria de a le înapoia, într-un fel sau altul. Nu a remarcat multă lume că exact în perioada în care a cumpărat influenta publicație, Amazonul lui Bezos a lansat un nou serviciu, vânzarea de artă.

Ajuns aici, fac o paranteză și precizez că am mai scris despre asta: cred că ne îndreptăm, sau poate ne aflăm deja, într-un soi de Ev Mediu Tehnologizat; Evul Mediu nu a fost o perioadă prea fericită a omenirii, mult mai procupată să supraviețuiască decât să creeze sau să avanseze, iar ce-i acuma nu diferă, în mod fundamental, de acele vremuri. Avem desfășurări de forțe imbecile, avem impunere, avem supușenie și slugărnicie, totul, eventual, online. Și, asemeni nobililor care se împodobeau într-o vreme în care Moartea Neagră secera, și actualii înavuțiți își caută bucățica lor de noblețe.

Am studiat cu interes noul serviciu al Amazon și spun că este ceva extrem de prost făcut. Sunt la vânzare 40.000 de opere de artă create de 4.500 de inși (le spun inși pentru că mulți, prea mulți, nu sunt artiști, în opinia mea), în urma unor parteneriate cu 150 de galerii (nu le spun de artă). Prețurile începeau cu cinci milioane de dolari, pentru un Norman Rockwell la care beneficiai de free shipping, și continuă cu o nebunie de Andy Warhol, cu prețuri mult prea mari pentru ce oferă omul, și cu tot fel de chestii supraevaluate, care lasă impresia că galeriile vor: unu, să scape de ce se prăfuia prin expoziție, și doi, să câștige cât mai mult profitând de uriașul număr de ultilizatori (rimează cu neștiutori) ai sitului Amazon. M-a întristat un portret de copil al lui Monet, scos la vânzare cu 1,4 milioane de dolari și care a intrat în gura haterilor – unul că are crăpături, altul că este franțuzesc și că nu are traducere în engleză, altul care face mișto de confuzia care s-ar crea între Monet și Manet.

Îmi pare a fi etapa următoare a curentului „arta la supermarket„, creată ieftin, în China: culoare pe pânză, e adevărat, dar culoarea pe pânză însemnă o vacă albastră pe fond galben, aceeași vacă, dar verde și pe fond albastru, o vacă roșie pe mov, și tot așa. Să aibă omul cum asorta, și la culoare, și la dimensiuni. Pe lângă toate capetele lui Mao făcute de Warhol – cred că are vreun milion, în varii nuanțe – cred că ar merge o serie mare de Gioconde, din care să păstrăm zâmbetul, dar să fie blonde, negrese, chinezoaice, pistruiate, roșcate, cu ochi migdalați sau indience; politically correct și pentru toate gusturile, nu? Sau Rondul de noapte, dar nu cum l-a făcut fraierul acela de Rembrandt, ci cu ninja, sau poate cu spartanii atletici din filmul 300, ba chiar niște dorobanți de-ai noștri sau ceva flăcăi din infanteria marină. Să dăm, cum ar veni, artă la tot poporul, pe gusturi, ieftină, asortabilă, digerabilă, fără bătăi de cap în înțelegerea fenomenului artistic și cu free shipping. E o lume din ce în ce mai mică și arta fără complexe se așază într-un firesc care nu mai are întrebări, spaime și nelămuriri.

Cred că, prin lansarea magazinului de artă și cu cumpărarea Washington Post, Jeff Bezos își caută porția lui de noblețe, în fond e chiar cool să ai în aceeași pălărie și ziarul care l-a făcut pe Nixon să demisioneze, și pe Norman Rockwell, și pe Monet sau Manet, totul condimentat cu Mao și mult, cât mai mult Andy Warhol.