România nu are de lucru pentru românii cu înaltă calificare care lucrează în afară

Pentru cei care au joburi specializate, în industrie, inginerie, energie – unde salariile sunt mai mari la limita superioară – nu prea există joburi. Sau dacă există, acestea sunt date ca pe vremea comunismului, respectiv trebuie să cunoști pe cineva de la HR pentru a putea să te angajezi.

Pentru românii din afară, care au specializări înalte, companiile din România nu sunt chiar atât de darnice în privința pozițiilor deschise.

Un cititor, comentând un articol pe care l-am scris acum două săptămâni, spune:

”Nu împărtășesc deloc opiniile autorului privind realitatea pieței forței de muncă din România. Dacă există mereu poziții deschise în retail pentru cine este dispus să ridice de 100 de ori pe zi câte 25 kg, cât permite legea, sau să împletească cabluri «la bandă» pentru 250 de euro, nu înseamnă deloc un deficit al pieței forței de muncă. O analiză atentă ar trebui să caute zona de medie și înaltă calificare, unde dispariția industriei a creat generații întregi de șomeri cu diplomă care lucrează de multe ori lucruri sub nivelul lor de calificare sau, mai simplu, au preferat să plece. Să luăm exemplul meu. Sunt din București și lucrez în străinătate de ani de zile ca inginer de calcule de rezistență pentru Oil & Gas, industria chimică și nucleară. Caut de luni de zile să găsesc de muncă în țară. Firmele nici măcar nu mă sună pe Skype sau să-mi răspundă la mesajele de aplicare, și vorbesc de firme de top, multinaționale care produc pentru toată lumea etc. Și atunci ce să cred, iar în cazul meu ce să fac? Să las un job de mii de euro lunar și să mă întorc în țară ca să lucrez în retail sau HoReCa? România nu are șomaj 0 în zona de vest a țării… ba din contră. Milioanele de expați care lucrează în afară și sutele de mii de pensionari anticipați ar trebui considerate în statisticile forței de muncă disponibile, dar nu neapărat în șomaj. Dacă economia se va diversifica și cererea de specialiști (nu doar în IT) va crește, acești oameni vor ieși la suprafață.“

Un alt român, care lucrează în străinătate pe o poziție bancară, spune că și-a trimis CV-ul la aproape toate băncile din România în încercarea de a găsi un post pe măsura competenței, experienței câștigate în afară. Rezultatul: zero. Nu l-a căutat nimeni de la HR mai mult decât să-i răspundă protocolar la e-mail: Mulțumim pentru interesul manifestat pentru banca noastră. Vă vom contacta noi în cazul în care apare ceva.

Probabil că sunt mii de români care au poziții bune în străinătate, lucrează pe câteva mii de euro, dolari sau dolari canadieni, dar care ar încerca să revină în țară în cazul în care ar găsi un job convenabil. Poate nu la același nivel salarial, dar nici la salariul minim pe economie.

Pe această piață a pozițiilor medii și de top nu există o cerere atât de mare. Economia și businessul din România nu au crescut atât de mult încât să genereze poziții superioare, cu salarii de peste 1.500 de euro pe lună, care să constituie un argument pentru românii care lucrează în străinătate să se gândească la România.

România este o țară low-cost pentru investițiile străine, unde nivelul salarial contează cel mai mult. Sunt prea puține fabrici, capacități de producție care au nevoie de oameni cu înaltă calificare; or aceste poziții sunt mai bine plătite.

Curelele și volanele pentru mașini sunt făcute în România, dar mașinile sunt asamblate în Polonia, Cehia, Germania, Franța, Belgia, Olanda etc.

Cu excepția cererii din IT, de programatori, developeri, testeri, care depășește oferta, nu sunt alte sectoare care să aibă nevoie de oameni specializați, cu o calificare superioară. Sau sunt, dar salariile oferite nu sunt atât de mari precum speranțele celor care au terminat o facultate în inginerie, în petrol și gaze, în chimie sau metalurgie etc.

Conform datelor statistice, numai 250.000 de români au salarii de peste 1.000 de euro lunar și numai 10.000 de români au salarii de peste 2.000 de euro (10.000 de lei net).

4,5 milioane de români din 4,7 milioane de angajați au salariul lunar sub 1.000 de euro pe lună.

Pe de altă parte, există oameni care constată, dezamăgiți, că pozițiile superioare din companii, din multinaționale, dar și din firmele românești antreprenoriale sunt închise, nu sunt puse la concurs, sunt date pe sub masă și există o cumetrie între șefii de HR și firmele de recrutare pentru plasarea unor anumiți candidați.

România a evoluat și din acest punct de vedere, al înțelegerilor dintre directorii de HR și companiile de recrutare: un job de câteva mii de euro pe lună nu poate fi dat oricărei persoane care și-a trimis un CV, nu?!