România, burnout: Actualul model de creștere s-a epuizat și nu există un altul

În 1996-2000 România avea un PIB anual de aproximativ 40 de miliarde de dolari/euro, cu exporturi anuale de 8-10 miliarde de dolari/euro. Din 1996, odată cu schimbarea puterii, au început să intre timid investițiile străine prin procesele de privatizare, iar acceptul informal de aderare a României la Uniunea Europeană de la Copenhaga din 1999-2000 a dus la accelerarea acestor investiții străine până în 2008. Într-un deceniu, România a crescut de patru ori la nivelul PIB-ului și de cinci – șase ori la nivelul exporturilor. Dar și cu datorii externe, stat și privat, de aproape 100 de miliarde de euro.

Modelul de creștere economică a fost: deschiderea economiei pentru multinaționale, forță de muncă ieftină și bine pregătită, deschiderea piețelor de consum, deschiderea sistemului bancar, liberalizarea contului de capital, ceea ce a atras miliarde de euro în România, scăderea inflației și a dobânzilor, stabilitatea prețurilor, privatizarea utilităților, liberalizarea treptată a prețurilor administrate etc.

Cu investiții străine de aproape 70 mld. euro, România a înregistrat o creștere economică accelerată până în 2008, ceea ce a atras noi locuri de muncă mai bine plătite în multinaționale, apoi creșteri salariale în celelalte companii și mai ales majorări salariale la stat.

După 1990, România s-a trezit fără bani și fără valută, cu acces închis pe piețele financiare internaționale și de aceea au urmat două decenii în care cuvântul de ordine a fost: avem nevoie de banii investitorilor străini, de banii băncilor străine, de banii instituțiilor internaționale – FMI, Banca Mondială, BERD, BEI. Acest model a funcționat până în criză și chiar în timpul ei, dacă ne referim la faptul că FMI și Banca Mondială au salvat România și sistemul bancar cu un împrumut peste noapte de aproape 20 mld. euro.

Problema este că acest model începe să se epuizeze, iar datele arată acest lucru: investițiile străine s-au redus considerabil, multinaționalele care s-au instalat pe piață încep să-și repatrieze banii investiți fie prin dividende, fie prin rambursarea împru­muturilor către firma-mamă (creditele intragrup), băncile străine au dat înapoi 13 mld. euro către băncile-mamă în opt ani (Document BNR: Băncile străine au retras 13 mld. euro din România. Finanțarea băncilor străine de la centru a fost înlocuită cu banii românilor economisiți în criză), adică din decembrie 2008, aceste linii de finanțare externe fiind înlocuite cu banii românilor, atrași prin depozite ban­care.

Creditele pe termen lung au scăzut. Salariile mici și forța de muncă bine calificată, atuuri ale anilor ‘90 și 2000, au fost înlocuite cu salarii mai mari și forță de muncă mai slab calificată, ceea ce începe să-i nemulțumească pe investitori. Mai mult decât atât, forța de muncă a României s-a epuizat, odată ce 3-4 milioane de români muncesc în afară, punându-se în discuție necesitatea de a importa forță de muncă din altă parte.

Creditele corporate cu scadența mai mare de 5 ani, mai puține decât în 2011. România are nevoie de un nou Pact Viena pentru creditele de investiții pe termen lung acordate de bănci

În aceste condiții, alte investiții străine nu vor mai veni, ci doar cele punctuale (Ghetoizarea României. Viitoarele investiții vor veni tot în zonele unde există infrastructură. „Salvarea regiunilor sărace nu se poate face fără o intervenție masivă a guvernului pentru următorii 10 – 20 de ani.“), care vizează extinderea unor operațiuni actuale ale unor companii deja prezente pe piața românească, în cel mai bun caz. Consolidarea piețelor este cuvântul de ordine în multinaționale. Aceasta este situația.

Din păcate, România nu are alt model de creștere economică pentru că nu și l-a construit în anii de boom și nici de criză. Având finanțare fie de la FMI, fie de la băncile străine – pe care le-au strâns cu ușa în criză să cumpere titluri de stat și să finanțeze cheltuielile guvernului -, cei aflați la putere nu s-au gândit să construiască altceva.

Modelul unei creșteri economice bazate pe antreprenorii locali, ca în Polonia, pe investiții interne are limite. Noile afaceri sunt puțin încurajate de stat, iar antreprenorii români care au apucat să-și facă afaceri în ultimele două decenii oscilează acum între teama de viitor, de Fisc, DNA și vânzarea a ceea ce au construit, ca să scape de toate problemele. De noi investiții, de noi angajări, aproape că nu se pune problema.

Modelul de creștere economică bazat pe investițiile statului în infrastructură este la pământ. Nu are cine să facă proiecte și cine să le administreze. Bani sunt, dar forma instituțională de execuție a dispărut, fie este coruptă, fie este incompetentă. Statul, cel mai mare investitor în economie, nu poate începe și nici executa proiecte de utilitate publică în aproape niciun domeniu.

Modelul de creștere economică bazat pe reduceri de taxe și creșteri de salarii la stat care să antreneze creșterea consumului în toată economia se epuizează și el, ultimele gloanțe fiind trase în acest an. Guvernul nu mai are cum să impulsioneze economia prin măsuri fiscale.

În aceste condiții, de unde vor veni următoarele creșteri economice, pentru că România pare să ardă intern?