România, 2040. Un loc în care chiar vreau să-mi doresc să rămân

Discuțiile recente despre diaspora îmi aduc aminte de niște versuri de Arghezi pe care le-am învățat pentru admitere la Facultatea de Teatru: „De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?” (o poezie romantică, dar care se potrivește mănușă contextului pe care îl trăim de ani buni, cred și sentimentelor contradictorii pe care îmi imaginez că le trăiesc cei din diaspora). Întrebarea „De ce am rămas?” nu are pentru mine un răspuns idealist. Nu e despre patriotism, ci despre alegeri practice și emoționale deopotrivă. Prima plecare a fost în clasa a cincea, când am renunțat la prietenii din copilărie pentru a merge la școală, de la comună la oraș. Mica localitate urbană în care m-am mutat nu era un miracol, dar promitea ce îmi doream cel mai mult atunci: educație. Am rămas pentru că oferea un traseu competitiv – am ajuns la olimpiada națională, am avut rezultate OK la nivel județean și acea validare m-a ținut ancorată într-un orizont de „merită să muncești”. Când a venit momentul facultății, am ales să plec din orașul mic, dar nu din țară. Poate și pentru că străinătatea era prea scumpă, dar și pentru că Bucureștiul – sau Clujul, care era cealaltă opțiune – promiteau atunci viitorul. În București am găsit o comunitate din provincie, colegi ca mine, cu rădăcini comune și vise mari. Aici n-am mai simțit nevoia plecării. Mi-am imaginat mereu că într-un alt loc ar trebui să încep de la zero – iar începerea de la zero, pentru mine, e o formă de solitudine. Munca a înlocuit, într-o formă echilibrată, dorul de ducă. Am avut șansa să călătoresc, să văd cum funcționează lucrurile în alte țări, cum se respectă timpul, cum arată spitalele, cum se circulă și cât de invizibile pot fi unele probleme sociale atunci când sunt gestionate eficient. Asta a fost forma mea de „a pleca fără să plec”, și poate motivul pentru care am continuat să rămân. Dar nu a fost un parcurs liniar. Am avut momente de frustrare și neputință, unele dintre ele recurente. Le simt când îmi ia zece ore să ajung acasă, de unde am plecat, din cauza unui drum blocat de turism haotic și infrastructură neadaptată. Le-am simțit în spitale, în fața birocrației în intersecții, aglomerate și în ochii câinilor vagabonzi. De fiecare dată, m-a cuprins aceeași întrebare: oare de ce rămân? Răspunsul nu vine niciodată sub forma unei revelații. Vine în bucăți: în prietenii care au rămas și ei, în rețelele create, în sentimentul că am construit ceva aici. În faptul că, dincolo de greutăți, viața în România e a mea și am reușit să o fac, parțial, așa cum îmi doream. Dar toate acestea nu pot fi decuplate de realitatea despre care am ales și noi să scriem, respectiv aceea că România își pierde oamenii. Și nu doar pe cei care pleacă, ci și pe cei care rămân și nu mai pot sau nu mai vor să construiască aici. E ușor să rămâi dacă ești într-un oraș mare și ai acces la servicii, dar în spatele acestei „bule” se întinde o țară tot mai îmbătrânită, tot mai săracă în resurse umane și tot mai greu de conectat la lumea care se mișcă rapid. În România anului 2040, dacă totul decurge normal, ar trebui să am 52 de ani. Îmi imaginez o viață în care încă pot învăța, pot crește, pot face cursuri — nu doar de nevoie, ci și de plăcere. Îmi doresc o societate în care prietenii mei ajung mai ușor la mine, indiferent de distanță, în care infrastructura nu mai e o piedică între oameni, ci o punte reală. Vreau ca nivelul de frustrare cotidiană să fie aproape de zero, nu să-mi macine energia zilnică. Iar atunci când va fi nevoie de un medic, o operație sau un consult specializat, să nu fie o dramă. Să am acces, să îmi permit, să conteze faptul că am contribuit, că sunt aici. Mai vreau și ca părinții mei să aibă o pensie suficientă, demnă, cu care să își trăiască anii de liniște fără grija zilei de mâine. În această proiecție, educația rămâne un fir roșu. A fost mereu pentru mine un reper. Am făcut schimbări majore de dragul ei – mi-am construit viața în jurul ideii că învățarea continuă te salvează. Și nu doar pe tine, ca individ, ci și ca societate. Bogdan Voicu, Prof. univ. dr. habil. Profesor de cercetare la Academia Română – Institutul de Cercetare pentru Calitatea Vieții; profesor de sociologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu și profesor de metode de cercetare la Universitatea Politehnica din București spune limpede: „România are nevoie de formare continuă reală, nu de simulare”. Avem nevoie să ieșim din logica cursurilor făcute doar pentru adeverințe, pentru bifat. Orice formă reală de educație — indifernt că înveți programare, fotografie sau gătit — te expune la alte idei. Și orice te expune la idei noi te dezvoltă. Formarea adulților ar trebui să devină o politică publică, nu un hobby pentru cei care „își permit”. Putem stimula fiscal cursurile pentru adulți, putem construi centre de învățare pe bune, putem normaliza ideea că și la 40 sau 50 de ani poți începe ceva nou. În Suedia, unu din patru adulți de peste 35 de ani participă la un curs în fiecare lună. În România, doar unu din zece. Dacă vreau să rămân aici — și vreau — atunci vreau să fie o alegere bună. Nu o adaptare, nu un compromis. Vreau să învăț și la 50 de ani, să cunosc oameni noi, să am acces la sistemul medical fără să-mi fie frică. Vreau să știu că părinții mei sunt bine și că viitorul nu e o povară. Iar pentru toate astea, România trebuie să creadă mai mult în educația care chiar schimbă vieți. Și în oamenii care vor, pur și simplu, să rămână. 

Ioana Matei este editor-șef Business Magazin