Revolta celor din țară, care plătesc toate taxele pentru salariile oferite, împotriva statului și a celor care plătesc taxe numai pe salariul minim, iar restul banilor sunt dați sub alte forme, dar și împotriva românilor din afară, care se uită disprețuitori la România (Românica)

Presiunea de pe piața muncii – firmele găsesc tot mai greu oameni, creșterea salariilor, taxele mari pe salarii, plecarea românilor în afară după ce au învățat și s-au pregătit gratuit în România, politica multor firme de a plăti numai salariul minim cu taxe, iar pentru restul banilor (doar nu crede cineva că salariul minim este și cel real) sunt găsite alte forme de plată, sau chiar la negru; zona neclară în care acționează firmele de recrutare din punct de vedere la taxelor – naște foarte multe comentarii.

Miercuri, Dragoș Damian, CEO la Terapia Cluj, un român care se luptă cu morile de vânt pentru a convinge guvernul / guvernarea să facă din producția de medicamente din România o prioritate strategică, a publicat în ZF o opinie și un tabel unde a comparat 10 țări în privința impozitelor pe muncă la un salariu brut de 1.000 de euro .

Conform analizei, la 1.000 de euro brut, unui angajat din România îi rămâne în mână 585 de euro, cel mai puțin din țările analizate, în timp ce un polonez rămâne cu 791 de euro, un ungur cu 665 de euro, un bulgar cu 776 de euro, iar un ucrainean rămâne cu 805 euro.

Dragoș Damian spune că România nu are cel mai mare cost total cu salariile (angajat plus angajator), ceea ce arată că statul român stimulează companiile să investească aici datorită cheltuielilor mici cu salariile dar „angajatul rămâne cu cea mai mică sumă netă în mână din grupul de comparație – adică exact ce poate fi mai contraproductiv pentru a reține și dezvolta resursa umană”.

El spune că “în România pur și simplu nu mai există oameni care să muncească – toate planurile mărețe din PNRR vor fi executate cu vreo 100.000 de muncitori asiatici iar HoReCa va funcționa în curând numai cu muncitori asiatici.”

Aici există și o problemă pentru că muncitorii asiatici vin în România pe un salariu minim mai mare decât salariul minim pe economie.

Acum două săptămâni, un cititor al ZF – Gheorghe Stan – mi-a trimis un comentariu semnalându-mi o situație din domeniul auto.

„Vă scriu în legătură cu articolul dumneavoastră apărut online Ofertele pentru locurile de muncă în străinătate se ocupă cel mai repede, în 10 zile.

Această situație / problemă este mai amplă decât se crede.

Lucrez în domeniul auto – reparații și întreținere autovehicule. În această branșă sunt angajați productivi, la firme din țară, cu salarii de 1.000 – 1.500 Euro sau mai mult, pe carte de muncă sau NU. Ca să ajungi la această valoare, pe cartea de muncă se plătește la stat aproape încă o dată pe atât.

În plus mai avem parte și de concurență neloială, din care amintesc doar câteva situații:

 – sunt circa 13.000 unități service acreditate de Registrul Auto Roman și alte 13.000-14.000 unități neacreditate. Majoritatea firmelor nu au plătit niciodată impozit pe profit și sunt foarte mulți angajați cu minim pe economie.

– în legătură cu românii care pleacă să muncească în afara țării în meseriile din domeniul auto: în realitate, unii dintre ei lucrează în afara țării pentru 2.000 – 2.500 Euro / luna net. Nu știu prin ce modalitate primesc “legal” acești bani, dar mi s-a explicat că de fapt sunt angajați la firme de recrutare din România,  pe salariu minim, iar apoi, lunar, firma din străinătate trimite banii către firma de recrutare din România, iar aceasta plătește banii la rândul ei salariaților trimiși la muncă, dar evitând taxele și din România și din țara unde se muncește. Adică ne fac concurență neloială chiar firmele de recrutare românești. Noi rămânem ca fraierii să aprindem și să stingem lumina în fiecare zi, plătim taxe statului român de ne îndoim, clienții ne judecă, “că de ce este așa scump tariful de lucru”, iar firmele de recrutare ne concurează neloial.  

În plus, muncitorul care a plecat la muncă în străinătate pe 2.500 euro net, fiindcă de fapt este angajat în țară pe minim pe economie, mai are în țară și alte beneficii, de care un angajat din România cu salariu normal nu beneficiază. 

Amintesc doar câteva beneficii primite de la statul român pentru cei cu venitul sub 2.000 lei  pe membru de familie:

 – tabletă sau laptop pentru copilul minor, 

– rechizite gratis,

– abonamente transport

– ajutor de încălzire

– reduceri sau scutiri de impozite

– beneficiază de aceeași asistență medicală și el și familia lui

– nu plătește impozite la suma câștigată

– etc, etc., etc.

Adică noi rămânem fără salariați, plătim costuri enorme cu forța de muncă, ca să acoperim costuri sociale (inclusiv pentru cei plecați care șuntează statul), costuri  pe care de fapt  trebuia să le împărțim la toți cetățenii apți de muncă, serviciile se scumpesc pentru că suntem prea puțini rămași în țară ș.a.m.d. . 

Instituțiile statului  ar trebui să verifice circuitul prin care se trimit muncitori în străinătate și, bineînțeles, circuitul prin care ajunge salariul plătit de firma străină, în contul salariatului angajat cu minim pe economie în țară. 

Pe această cale de recrutare probabil că pleacă și o mulțime de oameni cu studii gratuite făcute în România, adică  tot pe banii noștri (adică ai fraierilor rămași în țară)  și, din nou, suntem cu toții păcăliți, cel puțin din cauza acestor metode de evitare a taxelor.

Și apoi, ce să vezi? Ministrul Muncii ne recomandă să aducem muncitori din afară. Adică tot noi, fraierii, să le plătim studiile la cei care pleacă afară și apoi tot noi, fraierii,  să plătim taxe la firmele de recrutare și la statul român pentru permise de muncă, ca să aducem muncitori străini, la care trebuie să le asigurăm, pe lângă salariu, și cazare și masă. BUNĂ TREABĂ! 

În acest context ar trebui să vorbim și despre programele guvernamentale care au în vedere fondurile pentru românii care lucrează în străinătate și doresc să se întoarcă în țară. Nu am văzut vreodată un program guvernamental pentru românii care au rămas în țară, care aici au muncit continuu, și-au plătit toate taxele și impozitele la termen și nu au beneficiat niciodată de nimic din partea statului român.

P.S. În plus, când românii care lucrează în afara țării revin în țară, nu le convine nimic și în afară de – “Doar la noi la Românica se întâmplă așa” / “în afară nu e așa” , “Ce autostrăzi și tuneluri am văzut!”- mai ne apelează pe noi, cei care rămânem, ca “ghiolbani”. Da!  Așa am primit un e-mail de la un client (român care lucrează în afara țării), ne-a transmis în scris “cum naiba facem cu ghiolbanii de români”, în timp ce, de fapt, el avea nevoie de serviciile noastre. În altă țară europeană, sau chiar în Franța unde lucrează acest român, nu ar fi îndrăznit niciodată să-i spună unui francez că este “ghiolban”.”

Conform datelor de la Ministerul Muncii, la începutul anului existau 1,58 milioane de angajați din România care lucrau oficial, pe salariul minim pe economie, la un total al angajaților de 5,55 milioane.

Salariul minim brut pe economie este de 2.300 de lei (1.386 lei net), salariul minim brut pentru angajații cu studii superioare este de 2.350 de lei, iar în construcții salariul minim este de 3.000 de lei brut.

Problema este că acum 10 ani ponderea contractelor de muncă plătite cu salariul minim în total salarii era de 7,5%, iar acum a ajuns la 31%.

Este adevărat că salariul minim s-a triplat în toată această perioadă iar salariul mediu s-a dublat.

Un alt cititor al ZF, Octavian Simen, spune că problema companiilor din România nu este legată de faptul că nu găsesc meseriași ci că nu oferă salarii mai mari.

„Referitor la articolul: În timp ce companiile au nevoie de ingineri, constructori, meseriași, românii vor să se facă bodyguarzi sau să fugă la muncă în afară, aș dori sa fiți mai documentat cum că nu găsesc meseriași.

Cred că problema reală este că nu oferă un salariu decent, de aceea nu găsesc personal.

Personal este dar nu se plătește, aceasta este realitatea. 

Vreau sa vă spun și din proprie experiență: Sunt recent întors acasă după 15 ani petrecuți în afară, am fost la foarte multe firme la interviuri și problema erau salariile. Toți spuneau ca au nevoie, dar niciunul nu oferea mai mult, și aici nu mă refer numai la firme mici, ci și la multinaționale.

Eu locuiesc la CLUJ și lucrez dar aș dori să stați de vorbă cu oamenii care văd ce probleme întâmpină la interviuri, și nu numai ceea ce zic companiile. ”

Discuția rămâne deschisă pentru orice fel de comentarii.