Retrospectivă: 2014 a oferit șansa unui nou început în toate capitolele vieții publice unde s-au acumulat frustrări din 1990 încoace

Așteptările fără precedent de înalte pe care, judecând după sondaje, electoratul le are de la noul președinte Klaus Iohannis sunt direct proporționale cu capacitatea acestuia de a funcționa mai puțin ca un politician în carne și oase și mai mult ca un simbol, adică magnet pentru gândirea simbolică a colectivității.

Presa străină a spus-o cel mai pe șleau: victoria lui Klaus Iohannis a fost salutată în primul rând ca un eveniment exemplar pentru alte țări din UE sau din Europa de Est, una dintre ideile recurente fiind faptul că într-o Europă amenințată de tentația extremismului cu bază naționalistă, în România câștigă alegerile prezidențiale un candidat complet atipic (sas și protestant).

Dacă adăugăm la aceasta caracterul de outsider (primarul unui oraș ardelean, neimpus în memoria colectivă prin idei sau declarații remarcabile, prin vreo inițiativă politică sau ca lider al opoziției) și misterul aproape total al impunerii sale la conducerea PNL și apoi în postura de candidat la președinție, putem privi alegerile prezidențiale din 2014 drept sfârșitul epocii politicii personalizate, „de autor“, unde carisma personală, originalitatea strategiilor proprii de luptă, declarațiile colorate și chiar izbucnirile emoționale nu doar contau, dar chiar defineau scena politică și direcția în care se îndrepta țara.

Traian Băsescu a fost ultimul astfel de politician de succes, iar din aceeași familie au făcut parte Crin Antonescu (și urmașul preferat de el la conducerea PNL, Ludovic Orban), Victor Ponta în încarnarea sa dinainte de alegerile prezidențiale ori Elena Udrea de la PMP.

Locul lor a fost luat de politicieni-simbol (Alina Gorghiu, recomandată de Iohannis pentru șefia interimară a PNL, cu două calități esențiale: femeie și tânără), tinde să fie luat de politicieni care se căznesc să corespundă aceluiași model (un Victor Ponta devenit brusc justițiar, reformator al PSD după principii morale și fidel ideologiei de stânga pe care trebuie s-o bifeze pe scena politică) și va fi luat în continuare de alți politicieni mai noi sau mai vechi care simt că de-acum succesul nu mai depinde de afirmarea propriei individualități, ci de capacitatea de a se încadra fără capricii personale într-un model de corectitudine politică și tehnică acceptat la Bruxelles și Washington și de a fi cât mai previzibili în respectarea lui.

Emergența noului model nu are legătură numai cu tensiunile dintre NATO și Rusia sau cu momentul delicat al Europei (Germania, Danemarca, Finlanda și Olanda au propus ca UE să creeze un mecanism pentru a apăra principiile statului de drept, considerând că ascensiunea populismului și a voluntarismului politic în țările lovite de criză și de austeritate subminează proiectul Europei comune), ci și cu iritarea societății față de modelul „pâine și circ“ de conducere a țării, care a fost dus până pe culmile grotescului în campania pentru prezidențiale și a cărui ineficiență s-a văzut din plin în recolta de penali a DNA ori în rămânerea României pe ultimele locuri din UE nu la indicatorii de creștere economică, ci la cei de dezvoltare – calitate a vieții, a muncii, a educației.

Acesta este și unul dintre motivele pentru care creditorii externi și analiștii financiari nu mai dau așa de mare importanță, nici la noi, nici în alte țări europene factorului „instabilitate politică“, legat înainte strict de apariția la orizont a unui an electoral, cu riscul, luat în calcul obligatoriu, de derapaje fiscale.