Reportaj: Oamenii care fac să meargă non-stop centrala nucleară de la Cernavodă

Rareori, în nuclear, reușești să treci de povestea tehnologiei și să ajungi la povestea oamenilor. Când spui tehnologie nucleară, spui reactor. Ceva cu multe fire, cabluri, calculatoare. O mașinărie de multe miliarde de euro, complexă și complicată, provocatoare. Mașinăria asta nu funcționează per se.

Ce se întâmplă în camera de comandă este de fapt controlul total al acestei mașinării. Cine face mașinăria să meargă strună reprezintă esența acestei industrii. Iar cei care o fac să meargă sunt operatorii și instructorii. Când industria în sine își proiectează imaginea asupra oamenilor, te aștepți ca oamenii să devină ei înșiși un model uman mașinizat.

Operatorul Ovidiu Boambă are 43 de ani, dar arată de 30 și lucrează la centrală de când a terminat facultatea. Vorbește relaxat și cu multă pasiune, explică importanța rolului său prin comparații obiective, reduce rigurozitatea industriei la povestea lui de viață. Instructorul, Dumitru Gorgan (sau Titi, cum îi spune Ovidiu), are în jur de 50 de ani. Sunt doar cinci instructori ca el în toată România și nu mă pot abține să nu mă gândesc câți oameni i-au trecut prin mână și ce sentiment trebuie să ai când știi că prin anii ’70 aveam nevoie de experții altor țări care să ne învețe meserie. Este riguros, atent în explicații, se asigură că ai înțeles, că totul este clar. Este prin definiție modelul omului care îi învață pe alții. Este omul din „explicațiile“ căruia au ieșit zeci de profesioniști. Când cei doi vorbesc, linia de demarcație între optimismul, dorința și pasiunea operatorului și rigurozitatea, atenția și psihologia instructorului este clară. Primul își exprimă meseria, cel de-al doilea o predă. Au în comun o pasiune pe care rar am văzut-o.

„În anul 1987 am făcut un pas important și am decis să lucrez ca operator la CNE Cernavodă, într-un domeniu nou, complex“, spune Dumitru Gorgan. În toamna anului 1992, pleacă la pregătire în Canada și se întoarce cu un țel. „Atunci am fost impresionat de modul de lucru într-o centrală nucleară, de standardele de pregătire, de faptul că operatorii executau manevrele în instalație folosind proceduri, dar mai ales am fost impresionat de simulatorul centralei și de pregătirea operatorilor pe simulator. Am știut de atunci că dacă am să ajung să fiu operator în camera de comandă, următorul pas în carieră va fi să devin instructor de simulator“, afirmă Gorgan.

Așa a început drumul său în industria nucleară. A început din șantier, a învățat tot ce era de învățat, a trecut el însuși prin toate posturile ca să-i poată învăța pe alții. „Un instructor de simulator trebuie să fie un operator în camera de comandă sau dispecer șef tură cu experiență, asta înseamnă cel puțin 15 ani de experiență în centrală,“ spune Gorgan. 15 ani de școală la locul de muncă ca să-i formezi pe alții. Continuând să comprime în câteva cuvinte ani de formare, îți dă senzația de relativitate a timpului: o viață de om concentrată în cinci minute de explicații: „Când vii ca nou angajat, urmezi un program de pregătire specific poziției, în cazul de față operator nuclear. Cerințele de pregătire sunt dinainte stabilite, pe baza unei analize detaliate a funcției și a sarcinilor specifice. Pentru a deveni buni operatori este nevoie de multă muncă și pregătire, dublate de o dorință puternică și de disciplină. De exemplu, pentru a intra în programul pentru autorizare inițială ca operator de cameră de comandă, trebuie să aibă cel puțin 5 ani experiență în centrală, timp în care se califică pe toate pozițiile necesare ca operator în instalație și camera de comandă, adică de la operator pe instalații exterioare până la asistent în camera de comandă.

Oare câți dintre noi ar continua să învețe încă cinci ani după terminarea facultății doar pentru a intra în programul de autorizare inițială ca operator în camera de comandă? Asta în condițiile în care nu există nicio garanție că vei ajunge operator și nici nu merge cu jumătăți de măsură: ori ești foarte bun, ori te apuci de alte meserii. Câți dintre noi ar continua să dea examene regulat după 10 ani de la terminarea facultății pentru a dovedi constant că fac bine ceea ce fac? „De regulă, operatorii din noile generații sunt nerăbdători să ajungă cât mai curând în camera de comandă, sunt avizi de informație și ar vrea ca transferul de cunoștințe de la cei mai experimentați către ei să se realizeze foarte rapid. Acest lucru poate fi uneori o barieră în procesul de pregătire, care necesită timp pentru acumularea cunoștințelor și formarea abilităților. Ca instructori, suntem pregătiți să identificăm din timp și să minimizăm  pe cât posibil astfel de bariere. Nu ne permitem luxul că acestea să afecteze procesul de pregătire,“ a arătat Gorgan.

Mă întreb și îl întreb dacă oamenii nu se blazează în procesul de pregătire, dacă elementul de noutate există, dacă rutina zilnică nu începe să formeze ea, în paralel, iluzia acoperirii neprevăzutului. Îmi răspunde categoric, zâmbind, ca și cum nu există lucru la care să nu se fi gândit: „Programul de pregătire și calificare al personalului centralei se bazează pe practici internaționale în domeniu, pe standarde și cerințe stabilite în documentele AIEA, WANO, INPO etc. Noutățile în domeniu sunt atent analizate și implementate în programele de pregătire. În plus, există un program de experiență de exploatare care ne ajută să învățăm din experiența noastră și a altora din domeniu, pentru a ne îmbunătăți performanțele și cunoștințele, pentru a preveni apariția sau recurența unor evenimente. Evenimente importante sunt reproduse în scenariile pe simulator pentru a ne asigura că personalul din camera de comandă le poate recunoaște și preveni, sau le poate gestiona. Astfel, avem numeroase oportunități de a introduce lucruri noi în programele de pregătire ale operatorilor, făcând sesiunile de pregătire atractive, interactive și eficiente“, adaugă Gorgan.

Gândesc că sunt meserii prin excelență creative care nu fac acest lucru, în care sfârșești prin a fi blazat și plafonat. E greu de acceptat că un domeniu atât de tehnic își învață și își motivează oamenii să iasă din confortul dat de siguranță cifrelor și datelor prin introducerea de noi cifre și date. Dar e o realitate. Confirmată de Ovidiu Boambă. Nu pare să știe ce este blazarea, plafonarea. Bucureștean, a venit în practică la Cernavodă acum 21 de ani, cu gândul să plece, pentru că Cernavodă nu era București. Râde la gândul de atunci și spune: „Astăzi mă consider dobrogean“. Studentul de atunci, absorbit de mirajul unei tehnologii de vârf, este operatorul de cameră de comandă în prezent. Între timp, au trecut 21 de ani petrecuți în centrala nucleară. Ce te ține și susține atât timp? „Pasiunea, ambiția și munca“, răspunde Boambă scurt.

Îl rog să îmi povestească cei 21 de ani. Vreau să înțeleg ce l-a făcut să renunțe la un loc cald în București pentru șantierul care era pe atunci Cernavodă. „Primul meu contact cu centrala a fost în anul III de facultate, în timpul practicii din vacanța de vară. Unitatea 1 era în plin proces de punere în funcțiune, un șantier cu mii de oameni. Pentru mine, ca student, a fost impresionant ce am văzut. A fost suficient ca să accept provocarea de a lucra la Cernavodă“, afirmă Boambă.

Continuă să povestească pit-stop-ul între „mândria de a fi operator“ și „nu a fost ușor“. Îmi rezumă sintetic: „M-am angajat la Cernavodă în 1995 ca operator de teren și în 2003 am obținut licența de operator autorizat camera de comandă. A fost un proces de pregătire complex, ce a presupus parcurgerea unor etape bine definite și un efort susținut. Am fost operator nuclear asistent pe toate zonele: exterior, clădirea turbinei, a serviciilor, clădirea reactorului, zona de control lucrări, camera de comandă secundară, asistent operator camera de comandă principală… Nu a rămas nicio zonă neacoperită… Au urmat alte examene de selectare în programele de licențiere ce au culminat cu examenul final susținut în fața CNCAN. Nu este ușor, sunt multe etape de parcurs, nu există «scurtături» ca în alte domenii, nu devii peste noapte «operator», dar satisfacțiile pe care le ai atunci când vezi rezultatele muncii tale sunt imense“, arată Boambă.

Mă întorc la trecut, la momentul care a declanșat într-un tânăr student dorința de a trece de la pantoful curat de București la cizmele pline de noroi de Cernavodă. Mi-e greu să înțeleg momentul decisiv. Ca să ajungi să îți dorești o astfel de schimbare majoră, motivația trebuie să fie uriașă. Centrala de azi de la Cernavodă nu are nimic în comun cu șantierul de atunci. „Dacă vrei să profesezi într-un domeniu de vârf, singura alegere e specializarea în centrale nuclearo-electrice“, spune Boambă. A acceptat provocarea unui șantier pentru provocarea zilnică a unui domeniu de vârf peste ani. Și i-a ieșit. Aproape că îi simți curiozitatea firească de la început, experiența acumulată, momentele în care s-a bucurat de alegerea făcută, maturitatea profesională și, inevitabil și recurent, la fiecare explicație, mândria a ceea ce face: „Am participat la evenimente unice în viața unei centrale, montarea unor echipamente majore, testarea acestora, toate acestea din perspectiva unui tânăr angajat. Apoi a demarat proiectul Unității 2, unde am participat de la început la toate operațiunile, de data asta ca operator autorizat de cameră de comandă. Experiența memorabilă, care vine ca o împlinire a carierei începute la Unitatea 1 ca simplu operator de teren, este atingerea criticității reactorului Unității 2 pe data de 6 mai 2007 când am fost de tură, deci la «manșa» reactorului“. Boambă conchide: „Acum să ne imaginăm că suntem nu ingineri, ci doctori care efectuează o operație. Avem niște reguli stricte de urmat, avem știință în spate, experiență și trebuie să ne îngrijim ca totul să urmeze o traiectorie exactă, fără a pune în pericol nici viața pacientului, nici pe a celorlalți. Cam așa este și cu securitatea nucleară. Maturizarea începe de la primul pas făcut în instalație, când știi că ești responsabil pentru manevrele executate, pentru siguranța ta și a colegilor, și culminează cu momentul în care ți se înmânează de către directorul centralei «cheile» (adică licența de operator autorizat) unei mașinării de peste un miliard de euro și simți efectiv, odată cu încrederea ce ți se acordă, și imensa responsabilitate ce-ți apasă pe umeri“.

Îl întreb dintr-o suflare: ești operator și acasă? „Influența este atât de puternică încât nici nu realizezi că folosești în viața de zi cu zi experiența de operare. Este nevoie de remarcile uimite ale celor din jur care-ți atrag atenția că la identificarea unei banale etichete tu folosești alfabetul fonetic, că la transmiterea unui mesaj impui comunicarea pe trei căi… Ca operator înveți că lucrurile se fac ca la carte de la bun început și aplici din obișnuință aceleași standarde și în viața de zi cu zi. Îți formezi un mod de rezolvare a problemelor cu beneficii evidente pentru viața personală… Am învățat că lucrurile trebuie făcute ca la carte de la bun început și că nu este loc pentru a doua zi, jumătăți de măsură ori cârpeli“, explică Boambă.

Pe drumul de întoarcere spre București, arunc o privire către clădirea reactoarelor. Înăuntru, într-o tură sunt 16 operatori, dar și alții în pregătire. Din anii ’70 și până în prezent s-au schimbat multe în industria nucleară românească: s-au format propriile generații de specialiști, iar astăzi oameni ca Ovidiu Boambă și Dumitru Gorgan fac parte din echipe internaționale de specialiști, care îi învață pe alții. Am în minte imaginea camerei de comandă a unui reactor pe care vi-o puteți imagina așa: carlinga unui avion multiplicată de 19 ori și condusă simultan de 19 piloți concentrați într-un singur operator de cameră de comandă!