Reportaj: Două zile în Țara Bârsei: pâine cu cartofi, 
fortificații și mofetă

ADRIANA SOHOLODEANU este călător pasionat, gastronom în training și antreprenor, proprietar al boutique-ului online de deserturi și cadouri www.biscuit.ro

Țara Bârsei. Repetă. Silabisește. Rostit șoptit, toponimul ascunde parcă o poveste – Țara Bârsei ar putea fi tărâmul de basm, locul în care pasc oiȚe bârsane babane în bâzâit de bărzăuni bezmetici. Sau nu.

Semnele de circulație, cu denumiri în două limbi, română scurtă familiară, maghiară lungă, plină de consoane, ajută și ele, la fel și peisajul, dacă nu ideea de poveste atunci măcar cea de vacanță, ceea ce este, în definitiv, totuna.
Dacă te găsești pe drumul ce duce din Brașov spre Covasna la ceasul înserării, în iarnă, semnul care te anunță că intri în Țara Bârsei îți deschide tăcut ușa către alt tărâm. Este pustiu cât vezi cu ochii și doar târziu în noapte se aprind mici lumini la orizont. Case nu se văd și o porțiune de drum nu e decât un gol alb vârstat în negru cu ecou purtat repetat de stâlpii de electricitate.

Căprioare pasc absente pe câmpuri goale de cartofi în timp ce mașina pare că stă pe loc, într-un decor liniar și repetitiv.

După kilometri fără sfârșit peisajul se populează. Apar garduri, case se înșiră după ele, pun de un sat, apoi de altul, arhitectura e înca regățeană, oamenii-s puțini, bisericile catolice.

Și apoi, bang! Fără nicio pregătire, intri pe nesimțite cu viteză în Santioanluca / Szentivlaborfalva, satul pe drumul căruia stau grătare de kurtoskalacs și pâini cât roata carului. Una din cinci case învârte la stradă frigărui cu cozonac săsesc și vinde la lumina chioară pâine cu cartof. Ireal și delicios în egală măsură; rețete simple și vechi care-și păstrează gustul și povestea și o săptămână mai târziu, transplantate în orașe pline de beton și efemer.

În Covasna, toponim românesc de origine slavă ce denumește valea ce curge prin locurile unde se prelucrează laptele, treci prin Ghid-falău și Micfalău, Bicfalău și Tufalău, sate românești cu nume maghiare sau invers.

Nu trece mult și ajungi în oraș. Covasna pe înserat, ca și pe lumină de altfel, nu pare generoasă cu turistul de iarnă. Cel de vară însă ar putea ajunge la cetatea dacică, la platformă sau în Valea Zânelor, adică acasă la Ileana Cosânzeana și loc de celebrat Nedeia mocănea-scă, sărbătoare tradițională a oierilor din zonă.

Pe de altă parte, cetatea ar fi după mulți locul în care s-a retras să moară Decebal, construcție care, după arheologi, ar fi una din cele mai mari din afara Orăștiei. Cel de-al treilea obiectiv turistic este planul înclinat dintre Covasna și Comandău, folosit în 1890 pen-tru transportul buștenilor prin contrabalansarea a două vagoane, unul gol altul plin, aflate la capete opuse și exploatând forța gravita-țională și diferența de nivel de 300 de metri. Lucrarea genial-inginerească este printre puținele din Europa de acest gen.

Vizitatorul de iarnă se mulțumește cu Groapa Dracului, un puț cu noroi leneș și bolborositor, aflat chiar în parcul din centru. Erup-țiile bulelor, în fapt degajări puternice de bioxid de carbon, au fost cândva spectaculoase; astăzi seamănă mai mult cu o supă clo-cotind la foc mic.

Zona este cunoscută unui tip special de turist, cuprins în categoria balneo. La nici patruzeci de ani ești încă suficient de tânăr pen-tru a te putea amuza ideea de mers la băi și destul de bătrân pentru ca un concediu balneo să îți amintească de epoca dinainte de ’89.

O zi la baza de tratament din cadrul hotelului înseamnă înainte de toate un halat moale de baie. Vei locui în el mai toată ziua, între ședințele de TENS, ultrasunete, băi carbogazoase și masaje acvatice.

Programul zilei este stabilit de medicul rezident, în baza unei discuții-consultații, în urma căreia rezultă o fișă cu care asistenta asignată te însoțește și îndrumă. Iarna sunt puțini amatori, dar vara se perindă prin bază până la 500 de oameni pe zi, pacienți veniți să trateze în principal boli ale aparatului cardiovascular.

Punctul forte al mersului la băi este mofeta, un gaz (dioxid de carbon) care aici iese din pământ cu o puritate de 98%, comparabilă doar cu o zonă din Japonia. Baia de gaz se face după un program strict, cu pauze și timpi respectați cu rigoare. Pacienții stau pe trep-tele unui fel de amfiteatru din lemn în picioare, nemișcați. Urmăresc în paralel acele ceasului de pe perete și furnicăturile de pe pi-cioare. Gazul, al cărui nivel variază și este măsurat cu o brichetă, urcă până la genunchi-pulpe și dilată vasele de sânge.

Același gaz este pus la lucru și în varianta acvatică, în care stai nemișcat 20 minute într-o cadă plină cu apă carbogazoasă. Nu te plictisești și nu amorțești; este relaxare pură prin micro-masaj, căci milioanele de bule de gaz ți se atașează de piele și când se ridică la suprafață lasă în urmă o gâdilătură ușoară. În timpul acesta numeri bule, urmărești trasee, compari cu viteza șprițului de vară sau a șampaniei de seară, faci ceva pentru tine.