Reportaj din unul dintre cele mai emblematice orașe din Statele Unite: Cum arată cu adevărat viața în Los Angeles, departe de iluzia Hollywood-ului

Atunci când m-am decis să vizitez Los Angeles, prelungind pentru câteva zile călătoria pe care urma să o fac la Seattle, aveam în minte tot felul de imagini văzute în filme precum La La Land SAU City of Angels. Realitatea din Los Angeles e însă cu totul alta și te lovește încă de când cobori din avion.

Primele peisaje pe care le vezi nu sunt cele cu plajele idilice din Malibu sau cartierele de lux din zona Beverly Hills, ci unele aride, fără prea multă culoare.

Los Angeles, cel mai important oraș de pe coasta de vest a Statelor Unite, este un loc al contrastelor – am înțeles destul de repede asta, fiind cazat la doar câteva minute de mers pe jos de centrul financiar și totuși într-un cartier pe care probabil l-aș ocoli în timpul unei plimbări prin București.

Oamenii din Los Angeles vor parcă să confirme toate stereotipurile cu care s-au confruntat de-a lungul timpului: umblă pe stradă cu casetofoane, cu muzica dată la maximum, sau împânzesc orașul de magazine cu specific sud-american. Vorbesc de minorități, evident, pentru că acestea sunt cele care contează în Orașul Îngerilor.

Din zgârie-nori în ghetouri

Am profitat de apropierea de stația de metrou de pe 7th Street, un fel de nod între majoritatea liniilor care străbat LA-ul, și am plecat în explorarea orașului. Ca orice turist bine informat, mi-am început aventura în LA cu o vizită la portul Santa Monica, punct de interes care atrage zeci de mii de oameni în fiecare seară.

După un drum de aproape o oră, am ajuns pe plaja pe care localnicii o numesc „granița dintre partea bună a orașului și restul Los Angelesului“. Având în minte o replică memorabilă din Închisoarea îngerilor, m-am alăturat miilor de turiști și am intrat pe pontonul principal: o nebunie de lumini, magazine și tot felul de restaurante. Ceva mai în față, câțiva pescari stăteau și ascultau melodii tradiționale din Hawaii, interpretate de un domn care ținea să mulțumească, după fiecare piesă, celor care îi aruncau în șapcă un dolar sau doi. Atmosfera era într-adevăr deosebită, așa că m-am oprit și eu să îl ascult timp de câteva minute.

Santa Monica Pier e probabil locul care mi-a plăcut cel mai mult în Los Angeles; nu am ajuns, ce-i drept, în cartiere faimoase precum Beverly Hills sau Malibu, acolo unde vedetele își împart vilele de pe malul Pacificului.

În următoarele zile am ajuns și pe Venice Beach, plaja de care vă amintiți desigur din multe filme americane. Nu e un loc pe care să îl recomand; închipuiți-vă un Costinești ceva mai gălăgios, ceva mai murdar și ceva mai aglomerat și vă veți face o idee despre cum arată Venice Beach.

Los Angeles e un oraș întins, iar sistemul de metrou nu e pus la punct la fel de bine ca în orașele turistice din Europa. Sunt foarte multe locuri în care nu poți ajunge decât după ce schimbi mai multe mijloace de transport în comun: metrou, tren, chiar și unul sau două autobuze. E recomandat să mergi pe jos, dar distanțele și temperatura de peste 40 de grade nu mi-au permis să acopăr suprafețe foarte mari. Prin urmare, m-am întors la metrou, decis să parcurg celebra Walk of Fame și să văd câteva repere importante ale cinematografiei americane, așa cum ar fi Teatrul Chinezesc sau Sala Dolby, unde se decernează premiile Oscar. Zis și făcut: de la 7th Street am luat-o spre bulevardul Hollywood, urmărind apoi numele înșirate pe asfaltul încins.

Mă întrebam, în sinea mea, câte mii sau milioane de oameni trecuseră pe aici în căutarea faimei. Câți veniseră cu visuri și câte din acele visuri deveniseră realitate. V-ați întrebat vreodată de ce Los Angeles e numit La La Land? Nu e un joc de cuvinte, ci asemănarea cu un loc de basm, un loc în care visul american se manifestă, poate, cel mai bine.

Centrul financiar al orașului este dominat de clădiri înalte, de sute de etaje, care afișează ostentativ numele unor bănci ca Wells Fargo, Bank of America sau HSBC. Lângă ele, legendarul Staples Center e păzit de statuile celor care au devenit legende în baseball sau baschet. E un loc care nu se potrivește cu restul orașului: oamenii sunt la costum, străzile sunt curate, iar fast-food-urile lasă loc restaurantelor cu pretenții. Chiar și 7-Eleven (lanț de magazine nonstop din Statele Unite) are alte reguli aici, una fiind că nu comercializează alcool.

Nu trebuie să te îndepărtezi însă prea mult ca să intri în contact cu adevăratul Los Angeles, un oraș murdar, cu case de maximum două etaje, cu magazine în care totul e scris în spaniolă și în care mișună oameni care par să-și fi pierdut mințile.

Unul dintre obiectivele mele a fost, încă de la început, parcul de distracții Six Flags Magic Mountain. Ca împătimit al senzațiilor tari, știam că lanțul Six Flags propune unele dintre cele mai periculoase rollercoastere din lume, așa că nu aș fi putut rata ocazia să urc în Goliath, Twisted Collossus sau Joker’s Revenge. Aș putea povesti mult și bine despre sentimentul pe care îl ai atunci când te urci în X2, singurul rollercoaster din lume în care scaunele se rotesc 360 de grade, dar o să mă rezum la aventurile din Los Angeles.

Trebuie totuși să amintesc câteva dintre lucrurile pe care le-am văzut în drum spre parc (Six Flags se află la aproximativ 80 de kilometri de LA), în primul rând orașul-suburbie Santa Clarita. E unul dintre locurile care m-au impresionat în Statele Unite, așa cum s-a întâmplat și cu Kirkland, orașul de pe malul lacului Washington unde am fost cazat în timpul evenimentului Imagine Cup, organizat de Microsoft. „Where the good life takes you” („Acolo unde te duce viața bună” – n. red.) era mottoul orașului, prezent pe toate străzile, semafoarele și chiar autobuzele care tranzitau localitatea. Și asta era și impresia pe care mi-a lăsat-o Santa Clarita: un loc unde ajungi atunci când totul a mers bine.

Viața în suburbii

Kirkland, un orășel așezat pe malul lacului Washington, se apropie cel mai mult de imaginea pe care o aveam despre Statele Unite. E o suburbie cu case la curte, îngrădite de garduri albe, cu oameni politicoși și o stare generală de mulțumire pe care o percepi aproape imediat. E un loc în care nu oricine își permite să locuiască, dovadă fiind și zecile de bărci sau iahturi înșirate în port. Kirkland se află la 15-20 de kilometri de Seattle, un oraș cosmopolit în care se îmbină, armonios, vechiul și noul: cinematografe Paramount stau la baza unor zgârie-nori de sute de etaje. Pontoane din lemn se află la doar câțiva metri de sediile unor companii care au redefinit ideea de tehnologie.

Seattle nu are farmecul unui oraș european sau grandoarea unei capitale asiatice, așa cum e Hong Kong, dar este totuși un loc în care te plimbi cu plăcere. Mi s-a părut extrem de interesant turul campusului Microsoft, care mi-a dat ocazia să aflu câteva lucruri mai puțin știute despre Bill Gates. „Știți cum s-au cunoscut Bill și Melinda?”, ne-a întrebat ghidul nostru, arătând apoi cu mâna către o fereastră. „Bill se plimba seara pe lângă clădirea de birouri și vedea, deseori, lumina aprinsă la acel birou mult după terminarea programului de lucru. A urcat într-o bună seară și a găsit-o pe Melinda lucrând.”

Am mai aflat, printre altele, că din campusul Microsoft lipsește clădirea cu numărul 7; motivul e unul cât se poate de simplu: lui Gates i se părea un număr ce aduce ghinion, așa că a trecut de la 6 direct la numărul 8. Complexul ce găzduiește peste 40.000 de angajați e unul spectaculos, incluzând lucruri inedite precum spații de relaxare construite în copaci sau „căsuțe poștale” unde angajații pot lăsa cărți care le-au plăcut, astfel încât și alții să le poată răsfoi. E o cultură diferită de cea cu care suntem noi obișnuiți, una pe care am mai întâlnit-o doar în unele sedii ale Google.

Am părăsit Statele Unite cu dorința de a mă întoarce, însă nu neapărat în locurile descrise mai sus.