Reflecții din trafic: cum am ajuns să plătim mai mult ca să trăim mai puțin?

De câțiva ani, fac un drum de 6 ore dus, 6 ore întors, o dată pe lună, spre centrul țării. Mă îngrijora timpul pierdut în mașină, până când am avut o zi în București în care am petrecut 2 ore și jumătate pentru a merge la două programări la medic și la serviciu, în aceeași zi.

Un oraș în care trei drumuri banale îți consumă jumătate de zi îți schimbă percepția despre distanță: deodată 300 de kilometri în afara capitalei par mai previzibili decât 8 kilometri în interiorul ei.Traficul nu mi-a afectat doar agenda, ci și relațiile. Nu mai răspund „da” spontan la invitații. Când m-a invitat o prietenă la ea —Aviatorilor– Parcul Carol, am calculat: 40 de minute dus, 40 înapoi. Nu m-am mai dus, am terminat munca la ora 19. Practic nu mai aveam timp decât de un drum spre casă. În aceeasi logică, nici nu mai știu când am văzut-o ultima dată pe cea care locuiește în Piața Sudului. Bucureștiul este pe locul 5 în lume în clasamentul celor mai congestionate orașe, potrivit TomTom Traffic Index. În medie, pierdem anual peste 150 de ore în trafic. Asta înseamnă aproape patru săptămâni dintr-un an — o lună de viață pe care o petrecem așteptând la semafor. „Ceea ce numim progres,” scria Oliver Burkeman în Four Thousand Weeks, „a fost adesea doar capacitatea noastră tot mai mare de a ne grăbi între lucruri fără să apucăm să trăim cu adevărat vreunul dintre ele”. E o frază care pare scrisă pentru București. Practic plătim mai mult ca să trăim mai puțin. Prețurile sunt vestice – chirii, restaurante, servicii – dar soluțiile urbane nu sunt. Nu câștigăm timp, nu câștigăm sănătate, nu câștigăm aer curat. Orașul te face să plătești dublu pentru confort și să primești stres la schimb. Calitatea vieții nu înseamnă câte malluri ai la un kilometru distanță, ci cât timp îți rămâne după ce supraviețuiești zilei de lucru. Cât de des poți dormi normal, merge la un control  medical sau sta cu copilul fără să te uiți la ceas. Timpul pierdut în trafic fură mai mult decât minute — fură posibilitatea de a avea o viață între task-uri. Problema nu e doar lipsa metroului în anumite zone sau infrastructura insuficientă. E faptul că orașul funcționează pe o logică a supraviețuirii, nu a vieții. Degeaba adăugăm benzi, dacă adăugăm și mai multe mașini. Degeaba construim locuințe noi, dacă nu le conectăm la un sistem coerent de transport. Și totuși, Bucureștiul are avantajele lui — de aceea rămânem. E orașul cu cea mai mare ofertă culturală, profesională și medicală din România, orașul în care poți vedea aceeași trupă ca la Berlin, poți găsi joburi din industrii care nici nu există în alte orașe și poți avea acces la tratamente în aceeași zi. E orașul oportunității, dar și al taxei invizibile numite timp pierdut. Câștigăm mai mulți bani, dar pierdem mai mult timp. Și atunci întrebarea este ce mai câștigăm de fapt dacă singura resursă pe care nu o putem reface — timpul — se pierde constant?  

Ce au făcut alte orașe ca să decongestioneze traficul?

În Viena, programările medicale, actele administrative și transportul public sunt gândite pe aceeași logică a „drumului unic”: pleci de acasă, rezolvi trei lucruri pe aceeași axă și te întorci. Nu există ideea de „te plimbi prin oraș ca să legi lucruri”, orașul e desenat ca să nu te plimbi inutil. De aceea naveta medie rămâne sub 30 de minute.

Copenhaga nu a convins oamenii să renunțe la mașină, ci a făcut mașina mai ilogică. A redus locurile de parcare treptat, a ridicat prețul parcării în centru și a creat piste continue, directe, fără întreruperi. În momentul în care bicicleta te duce mai rapid, mai ieftin și fără stres, nu ai nevoie de ecologie ca argument.

Parisul a înțeles că spațiul nu se multiplică, se redistribuie. A eliminat benzi întregi de mașini și le-a transformat în coridoare pietonale și ciclabile pe axele cele mai folosite. A instituit „orașe de 15 minute” prin reglementare. Fiecare cartier trebuie să ofere acces la educație, sănătate și alimentație fără traversarea capitalei.

Berlinul a atacat problema nu prin drumuri, ci prin timp: a creat huburi de proximitate — spații publice unde poți lucra două ore între întâlniri, ca să nu mai faci dus-întors. De aceea oamenii nu pleacă acasă ca să revină înapoi prin traficul de vârf.

Ioana Matei este editor-șef, Business Magazin