Referendumul Brexit: opinia unui avocat britanic cu privire la ce va urma

Opinie Neil McGregor, partener coordonator la McGregor & Partenerii:

În urma votului de 51,9% pentru „Ieșire“ față de 48,1% pentru „Rămânere“ la referendumul Brexit din UK și Gibraltar, se pare că există multă panică (mai puțin la Edinburgh), reflectată de volatilitatea pe piețele financiare. Multe din comentariile cu privire la ce va urma par a fi făcute fără o bună înțelegere a bazelor legale ale referendumului și a ce înseamnă acesta pentru poziția UK în UE. O mai bună înțelegere a ce se va întâmpla probabil necesită de asemenea un grad de cunoaștere a referendumurilor anterioare din UK și, dacă îmi este permis să spun, o evaluare a legii constituționale din UK, care nu este centrată în totalitate pe Anglia.

S-au spus multe despre Articolul 50 din Tratatul UE. Articolul 50 (1) prevede:

„Orice Stat Membru poate decide să se retragă din Uniune în conformitate cu propriile prevederi constituționale.“
Astfel, orice decizie a UK de a părăsi UE trebuie luată în conformitate cu prevederile constituționale din UK.
Este rezultatul referendumului o decizie de a părăsi UE în conformitate cu prevederile constituționale din UK? Pe scurt: nu.
Referendumurile  din UK sunt rare – stilul de guvernare din UK este că se așteaptă ca aleșii noștri să ia deciziile politice dificile, iar noi putem vota pe altcineva la viitoarele alegeri generale dacă nu ne place ce au făcut. Există două tipuri de referendum.

Un exemplu pentru primul tip este Legea din 2011 privind Sistemul Parlamentar de Vot și Circumscripțiile Electorale, care lua în considerare o propunere de a schimba sistemul de vot în alegeri de la „primul clasat obține postul“ (adică candidatul cu cel mai mare număr de voturi câștigă, chiar dacă nu a obținut o majoritate a tuturor voturilor exprimate) la sistemul de „votare alternativă“. Legea introducea prevederi detaliate pentru introducerea sistemului de votare alternativă, dar făcea ca adoptarea acesteia să fie condiționată de obținerea unei majorități pentru votarea alternativă în cadrul unui referendum. În funcție de rezultatul acelui referendum, ministrului responsabil din guvern i se cerea să emită un ordin prin care să fie implementate prevederile detaliate ale votării alternative sau anularea acestora. Rezultatul acelui referendum era de aceea obligatoriu și declanșa un mecanism fie de implementare, fie de anulare a prevederilor legale detaliate privind un sistem de votare alternativă.

Astfel votanții nu aveau niciun dubiu cu privire la ce se va întâmpla, în funcție de rezultatul acelui referendum.  Propunerea de a adopta sistemul de votare alternativă a fost respinsă cu 67,90% dintre voturi împotrivă și 32,10% pentru.
Recentul referendum Brexit aparține celui de al doilea tip. Consultarea cetățenilor a fost ținută în baza Legii din 2015 privind Referendumurile din Uniunea Europeană. Spre deosebire de legislația pentru referendumul privind votarea alternativă, această lege a Parlamentului nu spune nimic despre ce se va întâmpla în cazul unui vot pentru „Ieșire“ sau ce mecanism trebuie folosit pentru a implementa o retragere a UK din UE. De aceea acest referendum nu este obligatoriu pentru parlamentul național al UK sau pentru parlamentele sau adunările implicate, sau pentru cetățenii din UK sau guvernele implicate.

Pe scurt, referendumul Brexit nu a fost altceva decât o consultare a opiniei publice organizată pe cheltuiala contribuabilului.
Cu siguranță nu este o decizie de retragere din UE luată în conformitate cu prevederile constituționale din UK, asta pentru a utiliza formularea din Articolului 50 din Tratatul UE.

Comentariile susținătorilor Brexitului din UK, sau ale oficialilor Comisiei Europene, sau ale politicienilor din alte state UE, cum că UK trebuie să invoce acum rapid procedura de retragere în baza Articolului 50, nu sunt decât pur politicianiste și nu au nicio bază legală.

Nu trebuie să fie o surpriză faptul că există un corp substanțial de electorat din UK care nu este mulțumit de forma actuală a UE, sau de actualul guvern din UK, sau de alte aspecte. Voi lăsa pe alții să stabilească în ce proporție aceste tipuri particulare de nemulțumiri au contribuit la votul de 51,9% pentru „Ieșire“. Totuși aș risca să fac o presupunere că, dacă referendumuri similare ar fi avut loc în alte țări ale UE, ar fi existat un vot similar de protest împotriva stării de fapt.
Astfel, dat fiind faptul că referendumul Brexit nu a fost obligatoriu din punct de vedere legal și nu respectă prevederile Articolului 50 din Tratatul UE, de ce există atât de multă volatilitate pe piață? Un răspuns poate fi acela că piețele urăsc incertitudinea. Un alt răspuns poate fi acela că anumite persoane se folosesc de situația curentă pentru a specula pe piețe.
Ce impact va avea votul din cadrul referendumului pentru Brexit? În opinia mea va fi unul pur politic.

Exprimă acest vot dorința cetățenilor UK? Dacă ești familiarizat cu conceptul de stat unitar (și se presupune că oficialii Comisiei Europene și cei ai altor state membre ale  UE sunt familiarizați cu acest concept), atunci este ușor să spui că britanicii au votat să părăsească UE. În opinia mea o astfel de analiză nu ia în calcul faptul că UK nu este un stat unitar (cu toate că UK este „stat membru“ al UE).

UK este format din patru țări: Anglia, Țara Galilor, Scoția și Irlanda de Nord (după cum bine știu suporterii campionatului de fotbal Euro 2016).  Îi voi lăsa pe alții să dezbată statutul Țării Galilor și al Irlandei de Nord, dar Scoția și Anglia au reprezentat un regat unit împărțind un parlament comun în Westminster doar începând cu 1707. Poate că avem un pașaport unic, dar Tratatul Uniunii din 1706 prevede în mod specific, printre altele, perpetuarea unui sistem legislativ separat în Scoția. Ca urmare a unui alt referendum și odată cu adoptarea de către parlamentul UK a Legii Scoției în 1998, Scoția are un parlament învestit în Edinburgh.

De ce este acest lucru atât de important pentru oamenii din Bruxelles, Paris, Berlin, Londra sau București?  Pentru că rezultatul referendumului pentru Brexit în Scoția a fost 62% pentru „Rămânere“ și 38% pentru „Ieșire“. Guvernul actual al Scoției este unul minoritar condus de Partidul Național Scoțian, iar liderul acestuia, primul-ministru al Scoției (Nicola Sturgeon), a declarat că ea consideră că are un mandat clar din partea electoratului Scoției și anume acela de a păstra Scoția în Uniunea Europeană.

Într-un alt referendum, în 2014, electoratul din Scoția a decis împotriva declarării independenței de UK, deși a existat un număr important de voturi pentru independență.  În mod ironic, în cadrul acelui referendum, votanților li s-a spus că dacă Scoția votează să părăsească UK, o Scoție independentă va trebui să aplice pentru a deveni membru al UE și nu s-a menționat, în măsura în care am observat eu, folosirea Articolului 50 (a se vedea mai sus).

În circumstanțele actuale, „cerințele constituționale“ ale UK sunt departe de a fi clare în ceea ce privește părăsirea UE. A fost simplu atunci când UK a aderat la predecesorul UE în 1973 pentru că în acel moment exista un singur parlament în UK, și anume cel din Westminster. În anii care au urmat după 1973, noi am creat (sau recreat) mai multe parlamente – inclusiv Parlamentul Scoției menționat mai sus. Se pare că există argumente solide cum că orice decizie din partea parlamentului UK de a părăsi UE are nevoie de acordul parlamentului scoțian. Primul-ministru al Scoției a declarat că ia în considerare să solicite parlamentului scoțian să refuze acordarea unui astfel de acord.

Pe lângă consecințele politice ale unui astfel de conflict între UK și parlamentul scoțian, s-a spus că viziunea engleză este că parlamentul UK este suveran și poate adopta orice lege dorește – într-adevăr acesta pare să fi fost un argument în campania pentru referendumul Brexit – și că, din punct de vedere legal, parlamentul UK poate pur și simplu să schimbe sau să ignore prerogativele parlamentului scoțian.

Cu toate acestea, în cazul MacCormick vs Lord Advocate din Scoția (pentru a stabili dacă Majestatea Sa Regina va fi numită „Elizabeth I“ sau „Elizabeth II“ din Scoția: Elizabeth Tudor a Angliei nu a condus niciodată Scoția), judecătorul senior din Scoția a declarat că „principiul suveranității nelimitate a Parlamentului este un principiu englez distinct și nu are echivalent în legea constituțională scoțiană“. Opiniile diferă în ceea ce privește puterea legislativă a parlamentului scoțian de a bloca legislația pentru implementarea retragerii UK din UE, dar această viziune asupra legii constituționale are cu siguranță potențialul de a complica și mai mult situația.

Astfel, din punct de vedere legal, opinia mea este că oamenii din România și din restul UE trebuie să privească votul Brexit ca fiind:

• o expresie a insatisfacției față de starea de fapt (inclusiv în ceea ce privește natura prezentă a UE) exprimată de o parte importantă a electoratului din UK, dar care nu declanșează retragerea UK din UE; și

• cauza unei posibile crize constituționale interne în UK.

Despre posibilitatea ca Articolul 50 să fie vreodată invocat – și dacă UK (sau părți ale UK) vor părăsi în acel moment UE – acestea sunt alte aspecte!