Răspunsul la întrebarea "Pe cine votăm președinte": Să-l alegem pe cel mai funny
Scriu acest text în ziua în care scoțienii votează în cadrul referndumului pe tema independenței. Indiferent de rezultat, avem de-a face cu al doilea semnal puternic, în doar câteva luni, după referendumul celor din Veneția, adresat politicienilor europeni. Fraza definitorie…
Scriu acest text în ziua în care scoțienii votează în cadrul referndumului pe tema independenței. Indiferent de rezultat, avem de-a face cu al doilea semnal puternic, în doar câteva luni, după referendumul celor din Veneția, adresat politicienilor europeni. Fraza definitorie a momentului a fost emisă de doi profesori universitari: „Europa este prinsă într-o capcană catch 22: nu vrea să meargă înainte, nu este interesată să meargă înapoi și nu-și poate permite, din punct de vedere economic, să bată pasul pe loc“.
Am o sugestie pentru apropiatele alegeri prezidențiale de la noi și pentru nehotărârea pe care o încearcă, cred, cei mai mulți români – „eu cu cine votez?“ – și zic să-l alegem pe cel mai funny. Nu vreau ca președintele să vină să-mi invoce calp Constituția, să se arate învins de securiști sau să-mi invoce modelul social suedez, ca să iau niște fapte la întâmplare (ultimele două sunt pentru cunoscători), dar, dacă tot îl plătim, măcar să ne distreze.
Lăsând amuzamentul deoparte, o să mă justific: este extrem de plauzibil ca peste cinci ani rolul președinților, al politicienilor în general și al statelor ca entități să fie mult mai redus decât în prezent. Poate părea utopie, și mulți gândesc asta chiar acum, în timp ce citesc aceste rânduri. Dar mă gândesc că la fel de utopic ar fi fost să-i spui unui est-european, în 1984, că peste numai cinci ani Zidul Berlinului va cădea; 1984 era anul în care Uniunea Sovietică trecea din perioada Andropov în scurta perioadă Cernenko (iar Mihail Gorbaciov era un trepăduș, de rang înalt, dar trepăduș, la Moscova).
În același an Ronald Reagan făcea un soi de gafă la radioul american, clamând în fața tehnicienilor și a microfonului, dar nu „on air“: „My fellow Americans, I’m pleased to tell you today that I’ve signed legislation that will outlaw Russia forever. We begin bombing in five minutes“. Chiar dacă mesajul nu a fost public, rușii și-au alertat armata și s-au supărat așa de rău că au boicotat Jocurile Olimpice de la Los Angeles. 1984 a fost și primul an în care Ceaușescu a interzis circulația mașinilor particulare pe timpul iernii. Cine ar fi crezut în căderea comunismului, repet, peste numai cinci ani? Sau peste cinci ani foarte lungi, depinde cum privești.
Revenind în zilele noastre, să spunem că oamenii, europenii în general s-au lehamisit de austeritate, de criză și de toate cele comise fie de cei din capitale, fie de cei de la Bruxelles. Văd mișcarea separatistă din Scoția și referendumul neoficial din martie, când peste 89% dintre venețieni s-au declarat de acord cu desprinderea de Italia și revenirea la vechea republică care a durat la vremea ei mai mult de 1.000 de ani, strâns legate de această lehamite. Și cele peste 30 de mișcări separatiste de pe bătrânul continent vor primi un nou suflu după episodul Scoția, în ansamblu, și se vor alimenta din acesta. Din toamna anului 2004 până în toamna anului trecut nivelul încrederii cetățenilor în instituțiile europene a scăzut de la 50% la 30%, iar în guvernele locale de la 34% la 23%.
În aceste condiții, în noua realitate economică (urăsc formularea asta!) și în noile condiții de mobilitate, sunt posibile mișcări de separare mai mult sau mai puțin oficiale, enclave de inși mânați de interese comune care să depindă mai puțin de „centru“ și mai mult de inteligența și puterea lor de a rezista și clădi o viață. Asta dacă nu se vor extinde idei asemeni celor ale premierului ungar Viktor Orban, preluat de Bloomberg, care anunța în iulie că este atras de ideea unui stat mai puțin liberal, dar clădit pe baze naționaliste, de genul Rusiei, Turciei sau Chinei. O idee care poate părea la fel de puțin plauzibilă ca ideea destrămării autorităților statale de care vorbesc eu, dar care are gradul ei de plauzibil.
De aceea zic că s-ar putea să ne ostenim degeaba în încercarea de a-l găsi pe cel mai bun, deștept și diplomat, pe care să-l așezăm în fruntea țării. Calculele bugetare le fac cei de la FMI și din alte instituții financiare, căpșunarii sunt principalul investitor străin din România, realitatea ne arată că ne putem descurca în orice situație, corporațiile fac treaba, iar poporul este mai preocupat de entertainment decât de antreprenoriat și bunăstare (cei cu generalizarea să se abțină, vă rog), așa că zic din nou: măcar votați un comedian bun.
Ilustrez cu „Ministrul patinator“ sau „The Reverend Robert Walker Skating on Duddingston Loch“, cel mai cunoscut tablou scoțian, pictat de Henry Raeburn pe la 1790.
