Radicalizare

Statuia lui Gavrilo Princip, studentul sârb care l-a asasinat pe arhiducele Franz Ferdinand în urmă cu 101 ani, declanșând astfel primul război mondial, a fost dezvelită la Belgrad. Princip este socotit un simbol al patriotismului sârbesc, a spus-o chiar președintele sârb Tomislav Nikolici, care a participat la eveniment.

Nu cred că am căderea să mă pronunț în privința patriotismului lui Princip, pentru simplul motiv că nu am trăit în acea lume, ca să-i înțeleg rosturile, dincolo de ceea ce spun cărțile de istorie. Știu mai degrabă partea anecdotică a evenimentului care a dus la izbucnirea războiului, faptul că Franz Ferdinand a scăpat în acea zi din mai multe încercări de asasinat și că o schimbare de traseu și un șofer care nu cunoștea orașul l-au scos în calea lui Princip; acesta își părăsise postul încredințat de camarazii de complot și s-a îndreptat spre un magazin de delicatese, pentru a-și lua ceva de mâncare.

Și există o întreagă teorie a sandvișului lui Princip, astăzi cumva mai importantă decât semnificația gestului său. Dacă ar fi să povestesc pe scurt istoria, aș spune că un radical a găsit o reprezentare fizică a nemulțumirilor sale și a acționat în baza convingerilor sale. Diplomatic, ha? Rețineți „radicalul“.

Ceva mai puțin diplomatic au ales să acționeze rușii care confirmă opiniile specialiștilor care indicau țările baltice drept următoarea țină, după Crimeea. În prezent biroul procurorului-șef al Rusiei examinează dacă fosta Uniune Sovietică a acționat legal atunci când a recunoscut independența țărilor baltice, în 1991. Același procuror-șef a declara cu o săptămână înainte că transferarea Crimeei de la Rusia la Ucraina în 1954 a fost ilegală. Investigația cu privire la independența țărilor baltice a fost deschisă în urma cererii a doi deputați, membri ai Partidului Rusia Unită al președintelui rus Vladimir Putin, care afirmă într-o scrisoare că decizia din 1991 de recunoaștere a independenței țărilor baltice a fost luată „de către un organism neconstituțional“. Diplomatic, cât de diplomați pot fi oficialii ruși, se spune că nu vor exista „consecințe legale“ în cazul în care se va stabili că recunoașterea, în 1991, a Estoniei, Letoniei și Lituaniei a fost ilegală. Rețineți „consecințe“.

Cele două aspecte sunt doar două incidente în climatul de radicalizare a discursului pe care îl trăiește lumea, de la nivelul simplilor cetățeni la diplomați sau varii oficiali de stat. Încercați să măsurați doar, fără resentimente și cu mintea limpede, tonul discursurilor legate de Grecia, de la vorbele doamnei Merkel la cetățeanul grec isterizat de ce i se întâmplă și veți înțelege. În 2011, Georgios Papandreou a renunțat la ideea unui referendum, iar discursul european a fost la fel de radical ca și acum (scriu acest text joi, 2 iulie, înaintea referendumului lui Tsipras).

„Ce spune propriul popor” este un exercițiu care lipsește în mod cronic din spațiul european. De amintit, în context, modul în care au reacționat liderii europeni la referendumurile pentru adoptarea Tratatului de la Lisabona sau la referendumurile islandeze. Ideea că nația nu pricepe cum e cu finanțele și cu planurile de salvare sau cu stabilitatea zonei euro e o ipoteza discutabilă și din când în când, atunci când atingi niște limite, consultarea populară este ultima soluție. Iar demersurile liderilor europeni nu sunt de salvare a Greciei, ci de ajutorare a creditorilor, trebuie spus clar, dar pe un ton liniștit.

Pentru că orice alt ton și orice altă abordare nu fac bine unei Europe în ansamblul ei înnebunită de criză, austeritate și pericole reale sau inventate. Aceeași fierbere se înregistra în urmă cu un secol, și în 1939, într-o lume stârnită de criza din anii ‘30. Pe continent se mișcă arme și armate, iar tratatele sunt supuse îndoielii. Austeritatea creează nemulțumire, iar austeritatea intelectuală creează monștri cu privirile goale.

Ilustrez cu al 24-lea capriciu al lui Goya, „Fără niciun ajutor“.