Rãzboiul este o realitate pentru europeni și mai ales pentru Ucraina. Cine și cum îl finanțează?

Cum plătesc guvernele pentru înarmare și război? Este o întrebare veche de secole cu răspunsuri vechi și noi. Războaiele sunt adesea distructive când vine vorba de finanțele unei națiuni și de aceea este important de știut ce i se întâmplă financiar unei țări când finanțarea unui război devine o necesitate. Războaiele sunt de cele mai multe ori costisitoare și nu de puține ori victoria înclină spre cel care are mulți bani sau prieteni bogați – banii și prietenii aduc cele mai sofisticate arme, cei mai buni specialiști militari, resurse prețioase.

De aceea, șansele mai mari sunt de partea statelor cu economii puternice și stabile sau a guvernelor neizolate, cu politici externe sănătoase.

Cheltuielile Americii cu războaiele din Orientul Mijlociu de până în 2017 sunt estimate de Comisia pentru Buget din Congres la 2.400 de miliarde de dolari, scrie Forbes. În cel de al Doilea Război Mondial, Japonia a cheltuit aproape 59 de miliarde de dolari, în cea mai mare parte datorii, echivalentul a 747 miliarde de dolari în 2016. Sau aproape 420% din PIB. Datoria publică accelerează în vremuri de război, dar și după, deoarece și înfrânte statele trebuie să-și plătească datoriile și să repare stricăciunile provocate învingătorilor. Chiar și înainte de a porni la război sau doar preventiv, o națiune trebuie să ia în considerare cum să finanțeze dezvoltarea forțelor militare. În pregătirea și purtarea celui de-al Doilea Război Mondial, datoria Japoniei a ajuns cea mai mare la nivel mondial. Deși războaiele sunt de când lumea, finanțele nu sunt și au progresat pe măsură ce omenirea s-a confruntat cu războaie tot mai mari sau mai distructive. În 1694, a fost fondată Banca Angliei pentru a-l ajuta pe William III să finanțeze războiul cu Franța, arată Financial Times. Lungile războaie napoleoniene (mai 1803 – noiembrie 1815) și Primul și al Doilea Război Mondial au fost finanțate în mare parte cu datorie. Spre deosebire, în timpul lungilor decenii de război rece, Vestul și-a finanțat cheltuielile cu apărarea prin taxe mai mari. În sfertul de secol de dinainte de căderea Zidului Berlinului, veniturile din taxe ale statelor membre ale OCDE au crescut de la 25% din PIB la peste 32% din PIB, în timp ce datoriile în general au scăzut. Care sunt acum opțiunile pentru finanțarea unui război? În mod realist, există doar patru: tipărirea de bani, taxe și impozite, vânzarea de obligațiuni guvernamentale către public și acționarea ca debitor față de alte națiuni. Fiecare are plusuri și minusuri.

Printarea de bani

Pentru finanțarea unui război, tipărirea de bani este considerată cea mai puțin dăunătoare pentru reputația unui guvern. În primul rând, în mod convenabil, nu necesită autorizare din partea publicului pentru a trece la acțiune. Guvernele pot conveni crearea de bani în cooperare cu banca centrală. Deși această opțiune ocolește cu succes opinia publică, are o consecință pe termen lung: inflația. Această metodă ar trebui folosită pentru perioade scurte. În caz contrar, inflația necontrolată o va face cea mai scumpă alegere. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata japoneză a fost renumită pentru banii de invazie. După ce ocupau cu succes o națiune, soldații japonezi confiscau toată valuta forte (moneda locală reprezenta valută pentru japonezi). Guvernul tipărea o nouă bancnotă, înlocuind banii interni ai statului ocupat. Acest sistem ingenios a ajutat la plata eforturilor de război ale Japoniei și la asigurarea resurselor.

Japonezii au emis „moneda fiduciară Centavos” în Filipine (valoarea monedei fiduciare, sau fiat, este dată de guvernul emitent și nu de ceva palpabil, cum ar fi un bun, o marfă sau un metal prețios). Aceștia au ajuns rapid să fie denumiți de către localnici „banii lui Mickey Mouse”, deoarece valoarea lor s-a diminuat rapid. Hiperinflația a lovit țara în perioada 1943-1945, forțându-i pe japonezi să ridice valoarea maximă a bancnotei de la 10 pesos la 1.000 pesos.

Impozitarea

După cum a spus celebrul om politic și de știință Benjamin Franklin, „în această lume nimic nu poate fi sigur, cu excepția morții și a impozitelor”. Același lucru este valabil și în război. De fapt, creșterea taxelor interne este cea mai sensibilă modalitate economică de a finanța un război, din perspectiva guvernului. Îi permite să pună în comun fonduri fără a plăti costurile suplimentare ale dobânzilor. În ciuda raționalității sale, tinde să fie o măsură nepopulară în rândul electoratului. Deoarece guvernele se bazează foarte mult pe sprijinul public, mai ales în timp de război, se feresc de această opțiune. În schimb, de obicei aleg o alternativă. Acest lucru le păstrează șansele de a rămâne în funcție. Însă, atunci când aprobarea publică este mare, impozitarea este o modalitate excelentă de a finanța un război, mai ales unul de durată sau pentru supraviețuire.

Spre exemplu, în prima săptămână a conflictului coreean se estimează că 81% din publicul american a susținut decizia președintelui Truman de a ajuta Coreea de Sud. Prin urmare, SUA au putut finanța Războiul Coreean aproape în întregime prin impozitare. Publicul american are acum o sensibilitate pentru Ucraina, iar SUA ajută masiv acest stat fără a cere ceva financiar în schimb. În cazul războiului coreean, guvernul american a combinat metodele de impozitare indirectă și directă. Nivelurile de impozitare a capitalului și a veniturilor au fost majorate. Mărfurile de lux au primit taxe speciale. Ambele au ajutat la umplerea Trezoreriei și la finanțarea cheltuielilor militare.

Extractie din exterior

O altă metodă se numește extracție din exterior. Este atunci când o națiune solicită resurse sau se îndatorează de la popoare străine. Această metodă limitează cu siguranță consecințele politice ale finanțării războiului. Cu toate acestea, riscul este de a ajunge îndatorat către o altă națiune. Apoi, în timp, un stat și-ar putea pierde autonomia. De aceea, aceasta este o alegere periculoasă. Chiar și după ce războiul este încheiat, suveranitatea statului poate fi pierdută timp de zeci de ani.

În 1904-1905, Rusia și Japonia s-au războit pentru a-și extinde teritoriile mai adânc în Pacific. Dar guvernul japonez avea nevoie de rezerve suplimentare de valută străină. Era hotărât să insiste pe achiziționarea de lire sterline. Deci, japonezii au trimis reprezentanți oficiali la Londra. Cu ajutorul unei garanții în aur (pe care japonezii îl confiscaseră din China în timpul războiului chino-japonez), s-a negociat un împrumut. Au obținut cu succes finanțare directă de la creditorii străini. Acest lucru a fost esențial la plata materialelor pentru finanțarea războiului lor.

Împrumuturi interne

În mod tradițional, emiterea de obligațiuni de război a fost cea mai populară modalitate de a finanța un război. Dar această opțiune are un un cost adăugat: o penalizare prin dobândă. Este inclus atât în vânzările directe către populații, cât și către creditorii străini. Această metodă îi adăpostește pe contribuabilii unei națiuni de totalitatea inițială a costurilor conflictului. Dar în cele din urmă, datoria trebuie plătită. SUA își finanțează adesea proiectele militare prin emisiuni de datorii interne. Ucraina face acum la fel.

Ce este o obligațiune de război? Este o un titlu de valoare purtător de dobânzi, garantat de guvern. Folosește moneda națională și este vândut atât investitorilor locali, cât și străini. În timpul Primului și celui de-al Doilea Război Mondial, multe emisiuni de obligațiuni de război au fost folosite pentru a finanța cheltuielile militare. De fapt, în cel de-al Doilea Război Mondial, obligațiuni în valoare de peste 1 miliard de dolari au fost achiziționate de gospodăriile din SUA. Acestea au fost vândute publicului prin campanii sofisticate de marketing și publicitate gândite la Hollywood. Aceste obligațiuni au fost cumpărate la discount. Valoarea acestora era rambursabilă, iar titularul primea o dobândă.

Obligațiunile de război nu mai sunt folosite în America. Națiunea folosește acum „titluri de trezorerie americane – celebrele U.S. Treasury bonds – pentru finanțarea cheltuielilor de apărare. Prin emiterea acestora pe piețele de capital internaționale și interne, guvernul asigură absorbția maximă. Datoria este bună mai ales pentru finanțarea războaielor de scurtă durată.

Fiecare opțiune are propriile avantaje și dezavantaje. Nu este neobișnuit ca tacticile de finanțare să fie combinate. Toate în căutarea victoriei, desigur. Nici reacțiile politice nu sunt ceva nemaiauzit, în cele din urmă toate toate aceste strategii venind cu consecințe politice. Câștigarea sprijinului public pentru angajarea în luptă depinde în mare măsură de relația preexistentă (și mereu în schimbare) pe care guvernul o are cu cetățenii săi.

Sprijinul public inițial pentru participarea la război va stabili modul în care un guvern își poate finanța armata. Dar există un elefant gras în cameră. Chiar și la învingători nivelurile datoriilor create pentru război sunt astronomice. În a doua conflagrație mondială, datoria din economiile avansate a urcat de la 70% din PIB la 170% din PIB. A explodat.  Pe deasupra, în prezent cheltuielile par mai limitate de mediul cu dobânzi în creștere și de poverile mari de datorii guvernamentale create de măsurile de protejare a economiilor, consumatorilor și afacerilor de șocurile pandemiei, inflației și ale crizei energiei. Economiști precum Lawrence Summers, fost secretar al Trezoreriei SUA,  și Olivier Blanchard, fost economist-șef la FMI, sugerează că majorarea cheltuielilor cu apărarea poate duce și mai sus dobânzile.

După cel de-al Doilea Război Mondial, infrastructura japoneză și germană era o ruină. Națiunile erau, de asemenea, paralizate de datorii. Germania a fost împărțită de învingători. Aliații s-au aruncat asupra prăzii de război (sau ce a mai rămas). Dar ceea ce s-a întâmplat în Japonia postbelică a fost un adevărat miracol economic. Națiunea bombardată și distrusă și-a revenit și a devenit a doua cea mai mare economie a lumii în doar 20 de ani. Utilizând strategiile de dezvoltare a capitalului asiatic (ACD), Japonia și-a transformat economia industrială de război într-un centru global de producție de înaltă tehnologie. Între timp, marele înfrânt din război și-a pierdut poziția din clasamentul mondial al economiilor în favoarea Chinei, iar astăzi Japonia, îngrijorată de ascensiunea Chinei și de riscul de război în vecinătate, are planificată o creștere cu două treimi a bugetului său de apărare până în 2027. Nu a precizat cum o va finanța. În aprilie anul viitor, pentru prima dată în peste trei secole, danezii vor trebui să muncească de ziua Marii Rugăciuni după ce guvernul a scos sărbătoarea religioasă de pe lista zilelor libere parțial pentru a plăti cheltuielile suplimentare pentru apărare. Decizia, aprobată în martie, a fost profund nepopulară: 70% dintre danezi s-au opus, arată un sondaj. Dar economiștii au lăudat Copenhaga pentru că are un plan real pentru a-și acoperi costurile de apărare în creștere, spre deosebire de multe alte guverne.  Marea Britanie, ambiționată de războiul Rusiei împotriva Ucrainei, vrea să majoreze cheltuielile militare la 2,5% din PIB, dar numai în măsura în care „circumstanțele fiscale și economice o permit”. Germanii, deranjați de agresiunea rusă, vor să mărească cheltuielile pentru apărare, dar nu și dacă asta înseamnă pierderea unei sărbători legale. Franța nu a detaliat cum va plăti pentru o creștere planificată cu 40% a bugetului său militar în următorii cinci ani. Același lucru este valabil și pentru Polonia, care își propune să-și dubleze cheltuielile la 4% din PIB și să-și formeze una dintre cele mai mari armate din Europa. „Nimeni nu vrea să plătească mai multe taxe. Dar, în același timp, toată lumea își dorește o apărare mai bună și servicii de sănătate bune”, a explicat John Llewellyn, fost șef de prognoză economică la OCDE. „La un moment dat, problema va fi adusă cu forța în arena publică, deoarece nimănui nu-i este foarte clar cum vor fi strânse fondurile.”