PUBLIINTERVIU. Mădălin Mihailovici, CEO Veolia România: „Infrastructura este un criteriu de competitivitate pentru România”

România se află într-o etapă în care calitatea infrastructurii critice cântărește tot mai mult în competitivitatea economică a țării. Mădălin Mihailovici, CEO Veolia România, vorbește despre rolul unei infrastructuri integrate și tehnologizate în construirea unei economii mai predictibile și mai reziliente, dar și despre cum aceasta ar trebui să devină un avantaj strategic al țării.

Atunci când vorbim despre infrastructura „invizibilă” – apă, canalizare, energie termică – de ce este atât de importantă pentru funcționarea economiei, deși rareori ajunge în centrul atenției publice?

În ultimii ani, infrastructura a ieșit din zona utilităților și a intrat în zona deciziilor strategice. Se vede foarte clar și la nivel european, unde infrastructura este privită tot mai mult prin prisma competitivității economice, a securității și a rezilienței. Întrebarea nu mai este doar dacă avem infrastructura necesară, ci dacă infrastructura pe care o avem poate susține dezvoltarea economică și poate face față unor presiuni tot mai mari, de la schimbările climatice până la volatilitatea piețelor de energie și la tensiunile geopolitice. Aici ”se joacă”, de fapt, competitivitatea unei țări. În România, la fel ca peste tot în lume, provocările sunt diferite față de cele de acum 25 de ani. Ritmul dezvoltării urbane s-a accelerat, orașele sunt mai dense și mult mai expuse la fenomene meteo extreme. În București, de exemplu, am investit aproximativ 795 de milioane de euro în infrastructura de apă și de canalizare a orașului. Iar rezultatul se vede: pierderile de apă s-au redus cu peste 85%, iar randamentul rețelei este astăzi de 80%, comparabil cu cel al multor capitale europene. Pe de altă parte, presiunea asupra resurselor și asupra costurilor cu energia este tot mai mare. Din acest motiv, apa, energia și digitalizarea nu mai pot fi privite separat. Sunt parte din același sistem, iar capacitatea de a le integra și de a le opera inteligent va face diferența între orașele care vor rămâne competitive și cele care vor reacționa permanent la probleme.

Există o legătură directă între calitatea infrastructurii și capacitatea unui oraș de a atrage investiții, companii și locuri de muncă?

Aș merge mai departe de-atât: calitatea infrastructurii înseamnă capacitatea unei întregi țări de a atrage investiții. Îndrăznesc să afirm că infrastructura este un alt tip de ”resursă” strategică. Vedem asta tot mai des în România, prin deciziile unor companii globale, care aleg sau nu să își continue sau să își extindă activitatea aici. Sunt companii cu zeci de mii de angajați, care contribuie semnificativ la PIB-ul țării și care au nevoie de predictibilitate și eficiență operațională. Veolia România poate asigura aceste cerințe, prin soluțiile integrate de apă și energie pe care le implementăm deja. Dar dincolo de acestea, este absolut necesar să oferim acestor companii o infrastructură completă și modernă – rutieră, feroviară – și toate condițiile pe care le găsesc în alte state europene: de la soluții de eficiență energetică, utilizând energia locală din surse regenerabile. de care România dispune din plin, până la tehnologii digitale și de AI, prin care companiile își pot optimiza în timp real și proactiv consumurile. Miza oricărei companii este continuitatea activității în condiții predictibile, stabile, și asigurarea fluxului comercial, indiferent de ceea ce se întâmplă pe piețele externe.

Credeți că apa riscă să devină următoarea mare provocare strategică a Europei?

Provocarea nu este apa în sine, ci modul în care o gestionăm. Apa are un avantaj major față de alte resurse: este regenerabilă. Schimbările climatice modifică ritmul în care apa este disponibilă: avem secete prelungite, urmate de ploi torențiale, iar infrastructura trebuie să fie pregătită pentru ambele extreme. Din acest motiv, apa devine un subiect strategic nu pentru că este o resursă rară, ci pentru că depinde tot mai mult de capacitatea noastră de a o administra inteligent. Iar asta înseamnă investiții, tehnologie și infrastructuri performante care reduc vulnerabilitatea comunităților în fața unor fenomene pe care deja le vedem din ce în ce mai des.

Care sunt principalele riscuri pe care schimbările climatice le aduc infrastruc-turilor de apă și energie în următorii 10-20 de ani?

Cred că cel mai mare risc este pierderea predictibilității. Infrastructurile de apă și energie au fost proiectate într-un context climatic și economic mult mai stabil decât cel în care operăm astăzi. Din acest motiv, se schimbă modul în care proiectăm, investim și operăm aceste infrastructuri. Apa și energia devin tot mai interdependente. Pentru un operator de apă, energia reprezintă una dintre cele mai importante componente ale costurilor de operare, iar reducerea dependenței de surse externe devine o prioritate. De aceea, investim în eficiență energetică și în producția locală de energie, valorificând resursele pe care infrastructura noastră le generează deja. La Stația de Epurare Glina, una dintre cele mai mari stații de epurare din Europa, biogazul rezultat din procesul de epurare a apelor uzate acoperă integral necesarul de energie termică și aproximativ 50% din consumul de energie electrică al stației. În paralel, atât în locațiile proprii, cât și pentru clienți industriali și municipali, dezvoltăm și implementăm proiecte fotovoltaice, hidrotehnice, geotermale și de recuperare a căldurii reziduale din apele uzate și din alte procese tehnologice, deoarece acestea înseamnă un control mai bun asupra costurilor și o dependență mai redusă de surse externe de energie.

În ce măsură reziliența infrastructurii va deveni un criteriu de competitivitate între orașe?

Vom vedea diferențe tot mai mari între orașele care investesc anticipativ și cele care reacționează doar atunci când apar probleme. Schimbările climatice ne obligă să acționăm proactiv și să fim pregătiți pentru orice scenariu, iar această pregătire proactivă nu mai poate fi amânată.

Episodul meteorologic recent din București este un exemplu foarte clar în acest sens. Acest eveniment pluvial s-a transformat într-un fenomen de inundație sau de viitură urbană. Concret, prin caseta de ape uzate a fost tranzitat un volum de viitură de circa 8,3 milioane de metri cubi de apă în 11 ore și 22 de minute. Cantitatea medie de precipitații pe suprafața municipiului București în intervalul mai sus-menționat a fost de 70,47 l/mp, adică 93% din cantitatea medie multianuală (1961-2024) a lunii iunie înregistrată la stația Filaret. În concluzie, în mai puțin de jumătate de zi a plouat cât în 30 de zile, prin urmare vorbim de o inundație urbană severă, nu de o simplă ploaie. Astfel de evenimente nu pot fi gestionate doar prin extinderea rețelelor și nu este realist să dimensionezi întreaga infrastructură pentru astfel de situații excepționale care, în contextul schimbărilor climatice, pot fi oricând depășite valoric. De aceea, soluția este adaptarea și completarea sistemului cu lucrări specifice de combatere a inundațiilor și de atenuare a viiturilor. De exemplu, bazinele de retenție pe care le dezvoltăm în parteneriat cu Primăria Capitalei vor funcționa pe timpul ploilor torențiale ca niște zone tampon: vor prelua temporar vârful undelor de viitură tranzitate prin casetă și, ulterior viiturii, vor reîntoarce controlat apa acumulată în bazine către caseta de ape uzate. Astfel, se va reduce presiunea asupra casetei și, implicit, asupra rețelei de canalizare, precum și riscul de inundații în zonele vulnerabile. Trebuie să înțelegem că un sistem de canalizare nu este un sistem de apărare împotriva inundațiilor.

Ce rol joacă digitalizarea și monitorizarea în timp real în creșterea rezilienței rețelelor de apă și energie?

Nu poți optimiza ceea ce nu măsori. Monitorizarea în timp real, analiza datelor și inteligența artificială permit identificarea rapidă a pierderilor, anticiparea avariilor și intervenții înainte ca problemele să afecteze utilizatorii. De exemplu, în 2025, doar pentru zona de canalizare au fost dezvoltate zeci de interfețe operaționale prin care echipele urmăresc în timp real funcționarea stațiilor de pompare a apelor uzate și pluviale, cu peste 7.000 de semnale tehnice monitorizate. În paralel, integrarea tehnologiilor SCADA și GIS ajută la identificarea rapidă a riscurilor și la intervenții mai precise.

Ce lecții poate oferi exemplul Glina pentru alte orașe din România care se confruntă cu provocări similare?

În Europa, stațiile de epurare evoluează odată cu orașele pe care le deservesc. Astăzi sunt proiectate pentru a utiliza cât mai eficient resursele rezultate din procesul de epurare, pentru a produce energie și pentru a-și reduce sau chiar autosusține propriul consum. Glina este un exemplu foarte bun al acestei evoluții și arată că astfel de modele pot fi dezvoltate cu succes și în România. Biogazul obținut în procesul de epurare a transformat stația în cel mai mare producător de energie regenerabilă din zona me-
tropolitană a Bucureștiului. Dincolo de acest rezultat, proiectul arată că o infrastructură de apă poate face mult mai mult decât să trateze apa uzată: poate valorifica resursele pe care le generează, poate reduce costurile de operare și poate deveni mai puțin dependentă de surse externe de energie. Lecția pentru alte orașe este una simplă. Investițiile trebuie gândite dincolo de nevoile imediate și proiectate astfel încât să rămână eficiente într-un context în continuă schimbare.

Dacă infrastructura viitorului nu mai este construită pentru consum, ci pentru eficiență și recuperare, care ar trebui să fie cele trei priorități ale autorităților locale din România în următorul deceniu?

Prima este investiția consecventă în infrastructura critică. Infrastructura critică nu poate fi modernizată în funcție de ciclurile electorale sau de finanțările disponibile într-un anumit moment. Vorbim despre sisteme care funcționează de zeci de ani și care au nevoie de aceeași consecvență în planificare și investiții. A doua este integrarea apei, a energiei și a digitalizării într-o singură strategie de dezvoltare urbană. Orașele care vor performa sunt cele care vor privi aceste infrastructuri ca parte a aceluiași sistem și vor lua decizii pornind de la această realitate. A treia este construirea unor parteneriate solide între autoritățile publice și mediul privat. Aceasta înseamnă acces la tehnologie, expertiză și capacitatea de a implementa soluții într-un ritm pe care administrația, de multe ori, nu îl poate susține singură. Cred că succesul vine atunci când fiecare parte își aduce competențele specifice și urmărește același obiectiv: servicii mai bune pentru comunitate.

Dacă ne uităm la România anului 2040, cum ar arăta un oraș cu adevărat rezi-lient din perspectiva apei, energiei și infrastructurii urbane?

Avem tehnologia necesară și încă avem experții care știu și pot construi infrastructuri inteligente, pe măsura provocărilor care ne așteaptă – calamități naturale de orice fel, și nu numai. Infrastructuri bazate pe tehnologie și expertiză înaltă, care vor anticipa problemele înainte ca acestea să devină crize. Cu toate acestea, nu văd încă suficientă dorință de implicare și nici o viziune coerentă și pe termen lung pentru ca aceste lucruri să devină realitate. Sper, totuși, să găsim maturitatea și înțelepciunea necesare pentru a le construi în viitorul apropiat. Condițiile climatice și geopolitice ne obligă deja să ne asumăm mai rapid deciziile strategice.