Problema oamenilor de afaceri români: cui vor lăsa afacerile construite în ani?

Cei 28 de ani de capitalism au trecut implacabil, iar viața nu stă în loc. Prima generație de oameni de afaceri se apropie de pensie, iar mulți se uită peste umăr să vadă cine vine din urmă, cine le va moșteni ceea ce au creat.

De multe ori, există un mare gol în spate, pentru că foarte mulți oameni de afaceri nu au moștenitori care să fi rămas în firmă și care să poată prelua și duce businessul mai departe.

Putem să numărăm pe degete afacerile românești care pot fi date mai departe copiilor sau nepoților.

Această problemă nu este specifică numai României. Spre exemplu, conform studiilor, în Germania, o țară care se sprijină pe afacerile de familie, renumitele Mittelstand, în următorii cinci ani peste 840.000 de proprietari de companii mici și mijlocii ar putea să fie forțați să vândă aceste afaceri în lipsa unui succesor.

Conform Financial Times, care citează un studiu realizat de KfW Banking Group, o întreagă generație de antreprenori germani se pregătește de pensionare, iar mai mult de una din cinci astfel de companii va trebui să aleagă între a desemna un outsider la conducere sau a vinde afacerea până în 2022. Aproape 100.000 de antreprenori germani care vor să se retragă în următorii doi ani nu au găsit încă un succesor, spun datele grupului KfW.

Această criză a celebrelor Mittelstand, coloana vertebrală a economiei germane, creează o imensă oportunitate, de fapt prima în două secole, pentru rivalii străini și investitorii financiari de a pune mâna pe aceste companii extrem de valoroase, la care până acum nu aveau acces.

Aceste IMM-uri germane au fost date din generație în generație până când au ajuns în situația de a nu mai avea moștenitori sau de a nu fi pregătit un succesor outsider care să ducă businessul mai departe.

Multe afaceri din România, aflate la prima generație, se confruntă cu aceleași probleme:

– copiii nu vor să rămână în business, preferând mai degrabă banii, pentru că i-au văzut pe părinții lor cât și cum au muncit și nu vor să facă la fel;

– proprietarii vor să dea businessul mai departe în familie, sperând ca moștenitorii, copiii, să fie clona lor, ceea ce este imposibil și, de aceea, există rupturi și certuri;

– proprietarii, ținând foarte strâns businessul în propriile mâini, nu au crescut directori care să preia businessul și oricum aceștia mai degrabă ar ”prelua“ ei afacerea decât să mai lucreze pentru copiii patronului;

– tehnologia îi ajunge pe toți din urmă și este foarte greu să facă trecerea de la un anumit model de business la unul nou, ceea ce creează mari probleme proprietarilor pentru că nu știu cum să se replieze. De fapt, au crescut într-un secol, cu o anumită organizare, cu o anumită generație de angajați, cu un anumit fel de a face afaceri, iar acum suntem într-un alt secol, cu alte generații de forță de muncă, cu alte pretenții, cu alte sisteme de producție și de lucru;

– problema forței de muncă devine atât de acută, încât, chiar și dacă moștenitorii ar prelua afacerea, viitorul businesului devine mult mai incert.

Cunosc mulți oameni de afaceri care au început să acumuleze active imobiliare din care să încaseze chirii pentru a face trecerea de la businessul lor din producție sau servicii către un business aproape fără angajați și cu un venit cert.

Când auzim că un om de afaceri român, care a construit un business sau un brand în aproape trei decenii, a decis să vândă afacerea unui grup internațional, fie către un investitor strategic, fie către un fond de investiții, prima reacție este de ”furie“: și el s-a predat, și el s-a vândut, România va fi formată numai din multinaționale.

După criză, cei care au rămas cu afacerile în picioare au înțeles că nu trebuie să rateze a doua oportunitate de vânzare a businessului, pentru că nu vor mai primi a treia șansă. Nu mai pot să facă față unui nou ciclu economic, unei noi schimbări tehnologice, unei noi generații de salariați și de aceea preferă să ”scape“ de probleme.

Mulți antreprenori n-au mai apucat să-și construiască în timp o structură de holding, cu mai multe afaceri, pentru că au fost băgați zi de zi în afacerea lor. Și nici nu au vrut să angajeze oameni care să le conducă afacerea, neavând încredere în ei.

Cazul Ion Țiriac este o excepție în businessul românesc: omul de afaceri și-a căutat tot timpul parteneri, de obicei investitori mari, strategici, cu nume, cărora le-a dat managementul și o parte din business. |n acest fel, el s-a eliberat de coordonarea de zi cu zi al acestor afaceri și a putut să se uite continuu după noi businessuri. Oricum, și la nivelul holdingului Ion Țiriac a angajat tot timpul directori din afara familiei, care trebuie să urmărească ce se întâmplă cu afacerile lui.

Alți oameni de afaceri români n-au mai putut să facă același lucru și au ajuns în situația în care nu au cui să predea businessul: copiii nu-l vor sau nu au încredere să lase ceea ce au clădit în mâinile urmașilor, nu au manageri, nu au o structură de holding. De aceea, sunt condamnați să vândă.