Primii pași spre Statele Unite ale Europei

Încă dinainte de începerea reuniunii de la Bruxelles a devenit clar că rezistența Germaniei va face ca orice proiect de mutualizare a datoriilor, sub forma euroobligațiunilor comune ale zonei euro sau a garantării în comun a depozitelor bancare, să fie amânat: nu sine die, ci pentru perioada când deja se vor fi pus la punct mecanisme de supraveghere fiscală și bancară la nivel european. Adică, în orizontul optimist, deși cam vag schițat de președintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, ar fi vorba de circa zece ani. Totuși măsuri pe termen scurt și foarte scurt era necesar să fie luate, din cauza stării jalnice în care austeritatea a adus țările de la periferia zonei euro, ce s-au trezit și cu cheltuielile tăiate, și cu economia în scădere, dar și cu dobânzile crescute pe piață, exact pe motiv că economia lor nu mai crește și că riscă deci să nu-și mai poată achita datoriile existente. Or, atâta vreme cât costurile de îndatorare cresc în loc să scadă, visul de a scădea povara datoriilor ajunge curată utopie, iar toate eforturile de a întări austeritatea pe spinarea cetățenilor sunt în van.

Costurile de îndatorare în plin avânt spre 7% pentru Italia și Spania, Grecia care încerca să obțină amânarea cu doi ani a țintelor de deficit bugetar din acordul de finanțare externă și Ciprul care aștepta un pachet de salvare de 10 miliarde de euro – acestea au fost, deci, auspiciile sub care a început tensionatul summit de la Bruxelles. În plus, ceea ce a contat în negocieri au fost presiunile politice foarte puternice de acasă asupra unor lideri ca François Hollande din Franța, Mario Monti din Italia și Mariano Rajoy din Spania, de a nu se întoarce de la Bruxelles cu mâna goală, adică fără măsuri concrete de creștere economică și de reducere a costurilor de îndatorare. Așa se explică succesul probabil neașteptat pe care l-au avut aceste țări în fața Germaniei, dar și faptul că de data aceasta, stindardul negocierilor cu Germania, Olanda și Finlanda – statele creditoare ale zonei euro și singurele țări rămase cu rating autentic AAA – l-a preluat Italia, care trece prin cea de-a patra rundă de recesiune din ultimii 11 ani și a cărei datorie raportată la PIB este cea mai mare din Europa, după cea a Greciei. Cât despre președintele francez François Hollande, acesta și-a asumat rolul de arbitru, încercând să împace nevoia de prudență și disciplină – pe care țara lui o împărtășește cu Germania – și nevoia disperată de ajutor a statelor din Sud. El le-a luat apărarea Spaniei și Italiei, arătând că acestea au făcut deja “eforturi considerabile pentru a rezolva problema finanțelor publice” – în cazul Spaniei, inclusiv efortul de a astupa deficitele autorităților regionale.

Așa se face că, la primul summit de la care lipsește Nicolas Sarkozy, Angela Merkel a fost nevoită să cedeze teren, în fața asaltului Hollande-Monti-Rajoy. Liderul de la Paris a indicat că Franța și-ar putea retrage susținerea pentru pactul de disciplină fiscală convenit la începutul anului la insistențele cuplului Merkel-Sarkozy, iar premierii de la Roma și Madrid s-au arătat gata să nu voteze pachetul de stimulare a economiei convenit anterior la Roma, în valoare de 120 de miliarde de euro, dacă Germania nu avizează măsuri de calmare a dobânzilor. După o nouă noapte albă, liderii reuniți la Bruxelles au convenit un set de măsuri pentru reducerea costurilor de finanțare a Spaniei și Italiei. S-a renunțat la pretenția ca Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) și succesorul său, Mecanismul European de Stabilitate (MES), să aibă prioritate la rambursare pentru finanțarea de până la 100 de miliarde de euro care va fi acordată Spaniei pentru recapitalizarea băncilor. Tratarea liniei de credit către Madrid cu prioritate față de datoriile către creditorii privați ar fi încurajat creșterea în continuare a dobânzilor la care investitorii privați sunt dispuși să împrumute țara, lovind evident în obiectivul de a scădea costurile de finanțare a statelor din sudul zonei euro.