Povestea unui eșec gigantic: cum a distrus un miliardar excentric o afacere de 20 miliarde de dolari și ce face el acum

„Un milion de dolari nu e cine știe ce”, i-ar fi spus odată Sean Parker tânărului Mark Zuckerberg. „Știi ce e cool? Un miliard de dolari…” Acest schimb de replici s-ar fi întâmplat prin 2004, dar, relatează Gentleman’s Journal, în prezent, mulți dintre antreprenori – cel puțin la nivel mondial – mizează pe sume mult mai mari. Cum a făcut Adam Neumann, antreprenorul care a inventat colosul WeWork.

Adam Neumann a crescut într-un kibbutz din Israel, unde spiritul comunitar îl inspira și îl dezgusta în același timp. Îi plăcea ideea de comunitate și echitate; dar îi plăcea și mai mult ideea de a face o avere uriașă și de a se ridica cu mult deasupra celor din jurul său. Cele două aspirații nu se împăcau în locul natal, dar era posibil să se împace la New York, unde Neumann a ajuns pe la douăzeci și ceva de ani. Aici, șansa de a schimba lumea în bine (sau cel puțin pentru totdeauna) putea coexista cu oportunitatea de a face sume monstruoase de bani.

Neumann a încercat să îmbine cele două idei prin diverse proiecte, mai întâi, o propunere de pantofi de damă cu tocuri retractabile (care a fost un fiasco); apoi, ideea de a coase protecții pentru genunchi în costumașele bebelușilor și de a le vinde mamelor din Manhattan din lumea bună. („Generația mea nu va accepta ca bebelușii noștri să se târască pe podea cu genunchii durându-i!” suna declarația sa nobilă și complet nebunească privind misiunea companiei.)

Dar abia când Neumann a dat peste ideea unor spații de birouri comune și flexibile au început cu adevărat lucrurile să se miște. Conceptul nu era nicidecum unul nou, ideile originale ale lui Neumann nu erau bune, iar ideile lui bune nu erau originale. Dar, cu amestecul său unic de încredere de sine absolută, statură impunătoare, atitudine de tipul „totul sau nimic” și zel mesianic, antreprenorul a reușit să facă lucrurile să se întâmple. Promitea bere gratis tuturor chiriașilor. Făcea shoturi de tequila în timpul întâlnirilor în care își prezenta proiectele. Fuma marijuana la birou. Și avea planuri să cucerească lumea.

În curând, dincolo de simpla închiriere de birouri, a apărut un întreg univers de posibilități. Acesta, se lăuda Neumann oricui era dispus să-l asculte (iar doritori erau destui, de la JP Morgan Chase până la Goldman Sachs), avea să fie „WeDecade” („deceniul We”). Urmau să existe școli (WeGrow); apartamente (WeLive); săli de sport (WeWork Wellness). Ba chiar, într-o bună zi, o colonie pe Marte. Pentru o scurtă perioadă, părea că orice era posibil — mai ales cu capitalul de investiții care se revărsa necontenit.

Până în 2017, WeWork era evaluată la aproximativ 20 de miliarde de dolari, în mare parte datorită unei injecții masive de capital din partea SoftBank, gigantul japonez al investițiilor. Fondatorul SoftBank, Masayoshi Son, vedea limpede ceva în Neumann. Din păcate, nu reușea să vadă și dincolo de aparențe. Să urmărești toate meandrele acestei împletiri — dintre Son și Neumann, SoftBank și WeWork — înseamnă să urmărești ascensiunea fulgerătoare și căderea rușinoasă a unui unicorn care gonea și necheza triumfător, conform Gentleman’s Journal. Cartea lui Wiedeman descrie această călătorie cu un talent extraordinar, cu toate detaliile savuroase pe care le-ai putea spera să le găsești într-o adevărată poveste morală a vremurilor noastre. Sunt avioane private învăluite în fum de marijuana; un film-proiect de vanitate în care juca fiul lui John Lennon; o temniță S&M ascunsă; o nuntă de coșmar alimentată cu kombucha. În cele din urmă, după o tentativă de listare la bursă dezastruoasă și bizară, liderul vizionar s-a retras șchiopătând din fața monstrului pe care îl crease, cu reputația făcută praf și devenind ținta batjocurii generale.

Adam Neumann îi întreba, în mod celebru, pe toți cei pe care îi întâlnea care era „superputerea” lor. Pornind de aici, Wiedeman ar putea răspunde că superputerea lui este chiar povestirea, arta de a depăna, cu o delicioasă detașare, povești savuroase. Aici, autorul își urmărește drumul printr-o formă de nebunie cu totul specifică lumii moderne.

Adam nu este un om obișnuit. Este genul de persoană care acaparează o încăpere. Este foarte înalt, iar acest lucru nu este deloc un detaliu neimportant în povestea lui. Este foarte carismatic. Știe să-și identifice publicul și să descopere ce anume vor oamenii să audă, iar apoi știe să le ofere exact acel lucru. Sunt niște calități cu adevărat speciale, indiferent de domeniul în care activezi. Iar aceste trăsături ale personalității sale au fost esențiale pentru succesul lui.

Povestea WeWork este un fenomen newyorkez. Adam era un om venit de altundeva, în cazul lui, din Israel. Iar aceasta este povestea New Yorkului, un oraș construit de oameni veniți de altundeva, care încearcă să ajungă mari. Într-un fel, este o variantă a Hollywoodului. Numai că, în locul actorilor, aici totul se învârte în jurul unor titani ai afacerilor, oameni capabili să inspire.

Și, oricât de mult a încercat WeWork să se asocieze cu lumea startupurilor din Silicon Valley, și oricât de mult vorbea Adam într-un limbaj grandilocvent despre schimbarea lumii, aceasta era, în realitate, o companie imobiliară. Adam era un negociator dur în domeniul imobiliar, care, în culise, era la fel de necruțător ca oricare dintre proprietarii de imobile din New York.

Antreprenorul este un om care știa să se distreze, iar investitorii voiau să facă parte din această poveste. Se potrivea perfect cu ceea ce vindea WeWork: avem un butoi de bere; o să vă împrieteniți cu oamenii. Era ceva neobișnuit, dar era și genul de lucru în care oricine lucrează zi de zi într-un birou voia să se implice. Făcea parte din spectacolul lui personal și era convingător, chiar dacă îi făcea pe oameni să dea ochii peste cap.

Au existat destui investitori care au refuzat compania. Unii au refuzat-o prima dată, apoi s-au întors și au investit mai târziu: Fidelity, de exemplu. Au fost proprietari care nu au vrut să le închirieze spații. Au fost oameni care și-au dat seama ce se ascundea în spatele discursului. Dar Adam continua să câștige. Compania continua să crească. El continua să găsească investitori noi. În cele din urmă, până la capătul acestei povești, chiar și cei care fuseseră sceptici ajunseseră să se îndoiască de propriul scepticism. Plutea sentimentul că, poate, chiar avea să reușească, chiar dacă totul părea lipsit de logică.

La un moment dat, Adam s-a întâlnit cu Elon Musk. Adam vorbise adesea despre dorința de a construi un WeWork pe Marte. Era, într-o anumită măsură, o idee spusă în glumă. Dar era și serioasă. Făcea parte din această întreagă filosofie, pe care o au acum multe startupuri, de a ținti în permanență următorul obiectiv. Este o modalitate de a-ți împinge compania mereu înainte. Dar când Adam s-a întâlnit cu Musk la sediul SpaceX din Los Angeles, totul s-a terminat foarte repede. Elon a întârziat. Nu părea să fie deosebit de interesat de ceea ce îi vindea Adam. Adam părea să creadă că ajungerea pe Marte era partea ușoară; partea dificilă, spunea el, era să găsești o modalitate de a trăi acolo. Elon nu credea că lucrurile stau așa iar întâlnirea s-a încheiat aproape imediat. Adam a fost profund dezamăgit. Acesta era grupul din care își dorea să facă parte, elita vizionarilor din lumea startupurilor. Iar ei îl respinseseră fără drept de apel.

Instructorul auto al lui Adam spunea odată: „Ori va ajunge la închisoare, ori va deveni milionar.” Adam a mers mereu pe această muchie și s-ar putea spune același lucru despre mulți oameni. Dar cei mai mulți oameni nu sunt înclinați spre nebunie, având aversiune la risc. Adam nu a fost niciodată așa. Încă din primele zile, voia să țintească sus și era dispus să facă orice era necesar — fie că asta însemna să se strecoare într-o piscină în adolescență și să înoate dezbrăcat, fie să împingă limitele chestiunilor etice în cadrul companiei — pentru a ajunge acolo. Era dispus să-și asume riscuri.

În ciuda încrederii pe care o afișa în exterior, oamenii apropiați lui Adam sugerau că era, de asemenea, nesigur pe el. Încerca să-și demonstreze valoarea și făcea asta încă de când sora lui mai mică devenise supermodel. El era fratele mai mare cu o afacere care eșua, cea cu haine pentru bebeluși. Dar avea capacitatea ca, din clipa în care intra într-o încăpere, să facă această nesiguranță să dispară. Poate că îi lua un minut sau două dar, odată ce intra în ritmul prezentării pe care voia să o facă, era la fel de bun ca oricine altcineva.

WeWork s-a extins în zona apartamentelor, a deschis o școală și o sală de sport. Uber nu voia să fie doar un serviciu de taxi, voia să transporte oameni și lucruri în jurul lumii. Multe dintre problemele care apar în cazul acestor companii, fie că țin de modelele lor de afaceri, fie de cultura organizațională, provin din două lucruri: creșterea prea rapidă și dezvoltarea în prea multe direcții diferite.

De când a plecat de la WeWork, Adam a făcut naveta între Hamptons, în Long Island, și Tel Aviv, în Israel. În ultima perioadă, a făcut câteva investiții: într-o companie de locuințe rezidențiale și într-o companie de car-sharing din Israel. Dar banii de aproximativ un miliard de dolari pe care i-a primit de la SoftBank sunt, în prezent, blocați în litigii și discuții cu avocații, așa că, deocamdată, așteaptă să vadă cum se vor rezolva lucrurile. Dar nu este genul de om care să se retragă discret la 41 de ani. Cineva îi va oferi o a doua șansă. În ciuda tuturor modurilor în care a dat-o în bară cu WeWork, oameni precum Adam Neumann tind să primească a doua șansă.