Povestea uneia dintre cele mai bune sportive românce din toate timpurile: „Orgoliile deoparte, echipa contează”

În vara acestui an, Ana Maria Brânză (34 de ani, nume de căsătorie și de competiție Ana Maria Popescu) și-a mai adăugat o medalie în palmares, argintul la campionatul mondial de la Wuxi (China), performanța dovedindu-i că locul ei încă este pe planșa de scrimă. Dincolo de această revenire însă, cea mai bună spadasină din lume a deschis mai multe fronturi pe care obține victorii cu pași mici, analizați, ca în orice luptă bine gândită.

„Încă de la prima vizită în sala de scrimă am fost fascinată de sportivii îmbrăcați în costume albe care se duelau”, spune Ana Maria Popescu.
Scrima nu a fost prima opțiune, ci tenisul de câmp, sport care însă nu a pasionat-o. Dintr-o pură întâmplare, fratele său mai mare, care juca fotbal la secția de juniori a CSA (Clubul Sportiv al Armatei) Steaua, a dus-o într-o zi în sala de scrimă.

Spada însă nu a fost o alegere la fel de întâmplătoare, ci unica opțiune, în contextul în care era singura armă din sală cu mâner pentru stângaci.
„Am simțit, deși aveam doar 10 ani pe atunci, că acolo este locul meu și am rămas. Inițial a fost dorința părinților de a-mi consuma energia într-un cadru organizat, iar după o perioadă am hotărât că vreau să urmez calea performanței.”

Medalii după medalii

 Pentru Ana Maria Popescu performanța a însemnat un argint la Jocurile Olimpice de la Beijing în 2008 (individual), o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro în 2016 (pe echipe), două medalii de aur la campionatele mondiale de la Paris (2010) și Catania (2011), argint la Moscova (2015), 7 medalii de aur, individuale sau pe echipe, la campionate europene desfășurate în perioada 2006-2016 și multe altele. În plus, Ana Maria Popescu a fost declarată cea mai bună spadasină a lumii în anii 2008, 2009 și 2013. La acest palmares, anul acesta s-a mai adăugat o medalie, un argint obținut la campionatele mondiale din Wuxi (China), după un an de muncă.

„Fiecare competiție îți aduce o emoție aparte, dar medalia de aur câștigată la Campionatul Mondial din 2001, la Gdansk, în Polonia, cred că a avut cea mai mare încărcătură emoțională. Eram pentru prima dată pe cea mai înaltă treaptă a podiumului și imnul cânta pentru mine. De acolo a început cu adevărat drumul meu. Cu siguranță, printre momentele dragi se regăsesc medalia de bronz cucerită în 2002 la campionatul mondial de seniori, deși abia terminasem perioada junioratului, medalia de argint obținută la Jocurile Olimpice de la Beijing 2008, aurul de la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro 2016 și, nu în ultimul rând, medalia de argint de la Campionatul Mondial din Wuxi, din 2018, care a fost răsplata pentru un an întreg de pregătire, speranțe și totoodată confirmarea că locul meu este încă pe planșa de scrimă.”

Cum se clădește un campion

Sportiva spune că ia lucrurile treptat, așa că deși mai toată lumea vorbește despre Jocurile Olimpice din Tokio din 2020, politica Anei Maria Popescu este cea a pașilor mici, unul după altul, bine analizat fiecare, ca în orice luptă. „Jocurile Olimpice de la Tokio din 2020 sunt încă departe.

Mi-am dorit ca în acest sezon să revin în elita mondială și am reușit. Acum pot să respir puțin și apoi voi începe pregătirea noului sezon alături de domnii antrenori și de colege.” În funcție de perioada de pregătire, și antrenamentele diferă destul de mult. „În sezonul precompetițional se pune accentul mai mult pe pregătirea fizică generală și specifică, iar odată cu începerea competițiilor, procentul crește în favoarea pregătirii tehnico-tactice. Pe lângă antrenamentele alături de lotul național, încerc pe cât posibil să variez pregătirea, incluzând în programul zilnic sesiuni de alergare, înot și yoga.”

În toată această călătorie, Ana Maria Popescu spune că oamenii au contat cel mai mult, iar dintre aceștia antrenorul Dan Podeanu este cel care și-a pus amprenta puternic asupra carierei sale. Relația cu colectivul tehnic a avut la rândul ei o importanță mare, dar în drumul spre podium a contat ceva înainte de toate.

„Sportul m-a învățat că toată munca se întoarce într-un final în favoarea celui care nu renunță. Pentru mine, un campion este acel om care crede în visul lui și muncește pentru el până ajunge să-l împlinească! Datorită sportului și oamenilor cu care am lucrat, am ajuns unde poate nici nu aș fi visat, iar asta îmi dă ocazia să le spun oamenilor că în fiecare dintre noi există un campion. Ține de fiecare în parte cum îl ajută ca el să performeze.”

Orgoliile deoparte, echipa contează
Antrenamentele comune cu sportivii mai tineri îi permit să facă transferul de know-how, puterea exemplului având o încărcătură motivațională greu de egalat. „Sunt deschisă la discuții și ori de câte ori au întrebări încerc să îi ajut. Important este ca ei să conștientizeze de ce se află acolo și unde vor să ajungă.”

Dincolo de sport, Ana Maria Popescu luptă pe mai multe fronturi. Este un speaker care a dovedit că are un mesaj de transmis și anume că reușitele vin după foarte multă muncă, niciodată un campion nefiind creat doar prin vise. Este implicată în mai multe proiecte sociale și este parte a platformei Sports HUB, alături de sportivi precum Mihai Leu (box), Cătălina Ponor (gimnastică), Camelia Potec (înot) sau Cristina Neagu, singura hadbalistă din istorie care a câștigat de trei ori premiul pentru cea mai bună jucătoare din lume.

În linii mari, obiectivul platformei este de a uni mediul de business și sportul prin crearea unui mix de marketing focusat pe dezvoltare personală și management de brand.

„Sunt câteva proiecte ambițioase la care lucrez de ceva timp alături de echipa mea, Sports HUB. Momentan nu pot dezvolta foarte mult acest subiect, dar sunt proiecte care au strânsă legătură cu sportul și sper ca aceastea să fie o sursă de inspirație pentru viitorii campioni. Pe de altă parte, mă bucur că am ocazia să cunosc oameni și să învăț lucruri noi prin intermediul echipei Sports HUB.“

Mai departe, Ana Maria Popescu spune că în ceea ce privește sportul românesc în general a venit momentul luării unor decizii și canalizării eforturilor și a finanțărilor spre domeniile în care România încă mai poate face performanță.

Pentru unele însă, deja este prea târziu.

„S-au pierdut generații întregi și se vor mai pierde. Cumva, urmărind pregătirea altor delegații, ajungi să te întrebi cum de mai reușești. Din punctul meu de vedere, sunt sporturi în care am pierdut trenul și este greu să mai ținem pasul cu elita mondială, dar sunt și alte ramuri sportive în care mai putem salva ceva. Tehnologia și știința își pun amprenta în acest domeniu, sportul a devenit o industrie și nu mai merge «și așa». Sunt atâtea lucruri care pot fi făcute, trebuie doar să ne hotărâm dacă mai vrem performanță și să acționăm. Lăsăm orgoliile la o parte și ne concentrăm pe obiectiv, eu așa am învățat că funcționează o echipă.”