Povestea unei campioane: Nadia și restul lumii

Jocurile Olimpice de la Montreal din 1976 fac parte din istoria momentelor magice din sportul mondial. Un moment de răscruce pentru gimnastica artistică al cărei viitor avea să fie schimbat total în acea zi călduroasă de iulie, în care o puștoaică înăltuță, cu părul strâns codiță, avea să revoluționeze un sistem. Nadia Comăneci inventa perfecțiunea, iar meritul îi era recunoscut după un exercițiu perfect la paralele, care a pus în dificultate până și tabela de marcaj: nota 10.

Cine era însă Nadia? Cum era copilul Nadia? Ce o făcea să fie atât de specială? Cum a devenit într-un timp atât de scurt universul în jurul căruia se concentra totul? Întrebările își găsesc răspunsul în amintiri dispersate care se adună, bucată cu bucată, și recompun imaginea fetiței care la 14 ani și 252 de zile era numită “Zeița de la Montreal”. Colegă cu Nadia în echipa care cucerea argintul la JO din 1976, Anca Grigoraș, în prezent director tehnic al lotului feminin, creionează, pentru ProSport, un portet inedit al puștoaicei din Onești. “Primul 10 de la Montreal a fost un moment unic. Când ești martorul unui asemenea eveniment, simți că nu ai trăit degeaba în viață”, spune Grigoraș, mai mare decât Nadia cu patru ani și patru zile.

Începutul: fetița Nadia
“Prima dată am văzut-o pe Nadia în sala de la Onești, unde ne antrenam toate. Ea avea vreo 7-8 ani și ele, cele mai mici, erau, pentru noi, ca niște păpuși, toate cu codițe și fundițe. După antrenamente rămâneam și ne jucam cu ele, ne plăcea gimnastica, nu ne dădeam scoase din sală. Dintre toate acele fetițe, Nadia ieșea însă de departe în evidență. Era clar încă de atunci că era ea și restul fetelor”

Ușurință de pisică și curaj
“Nadia avea o mobilitate extraordinară, o ușurință de pisică în tot ce se numește mișcare și ceea ce mă uimea era felul în care lucra. Tot timpul îi spuneam: ce ar fi să încerci și asta sau asta și niciodată nu dădea înapoi, avea curaj să facă orice. Nu doar că încerca, însă era uimitor cât de bine reușea să execute încă de prima dată. Lucra frumos, corect, foarte întins, cu simț, cu ținută, era o plăcere să o privești”

Nadia se anunță încă de la primii pași în sală un fenomen. Drumul celor două gimnaste se desparte însă, Anca Grigoraș mutându-se cu pregătirea la București, pe când Nadia începe să strălucească în competițiile de juniori sub îndrumarea lui Bela și Marta Karoly. Reîntâlnirea se produce cu trei luni înaintea JO de la Montreal, când echipa reunește cele mai bune fete ale momentului (Nadia, Ungureanu, Trușcă, Constantin, Grigoraș, Gabor), sub conducerea soților Karoly.

Isteață și introvertită
“Mi se confirma ceea ce văzusem în acei ani la Onești. Toate fetele din grupa lui Karoly erau splendide, talentate, aveau elemente pe care numai la ruși le văzusem, însă Nadia era peste toate, se detașa de toate. Ca și colegă era mai introvertită, părea mai timidă, era foarte modestă, o calitate pe care și-a păstrat-o tot timpul. Nadia era genul hâtru, de o istețime ascuțită, tăcea, tăcea, dar și când spunea câte una, te lăsa mască “

Supravegheate la vorbe
“La Montreal am stat într-un apartament de trei camere, într-un bloc nou, care după competiție urma să fie dat în folosință. Într-o cameră stăteam eu și cele două colege din grupa de la București, în alta stătea Marta cu fetele, iar o cameră era a Liei Manoliu. Discuții foarte multe între noi nu au fost atunci, soții Karoly erau foarte vigilenți, aveau idei preconcepute că noi, fetele din grupa de la București, am putea să le influențăm negativ pe cele mici și comunicarea era redusă la cât se putea de mult”

Ziua perfectă
“Toți ne așteptam la o notă mare. Nadia făcuse perfect la paralele. Îmi amintesc că era o liniște perfectă în sală, erau 18.000 de spectatori, dar nu se auzeau decât blițurile fotografilor. Parcă, nu știu, exista o presimțire că urma să se întâmple ceva. Când a apărut nota 1.00, a fost întâi un murmur și au început aplauzele. Nadia s-a întors de câteva ori pe podium să mulțumească și s-a retras, însă aplauzele o chemau continuu. Nu se mai pomenise așa ceva în gimnastică până atunci, manifestările de bucurie erau mai limitate. Trebuia să te comporți ca o domnișoară, să te prezinți, făceai exercițiul, te înclinai ușor la final și asta era. Nadia însă ieșise din orice tipar”

Baie de mulțime
“Ce îmi amintesc perfect din acele zile a fost sentimentul pe care l-am avut la întoarcerea în țară. Când eram aproape să aterizăm, la București, ne-am uitat pe geam, iar de sus, din avion, se vedea o mare de oameni, care împânzise parctic totul. Erau atât de mulți, încât ne era teamă că nu are loc avionul să aterizeze. M-au impresionat enorm acei oameni care veniseră să ne felicite, să pună mâna pe noi, să ne pupe. Ni s-a deschis cu greu un culoar prin care am trecut și, la final, când am ajuns lângă familiile noastre, blazerul era descheiat, bluza într-o parte, ieșită din fustă. Am simțit atâta dragoste și energie pozitivă de la acei oameni veniți din toată țara, că îmi încălzește și acum sufletul”

The Perfect One
“Simțul cred că a făcut-o pe Nadia să fie un fenomen, avea un talent extraodinar și putea să facă în oricare alt sport – patinaj, balet – ceea ce a făcut în gimnastică. Talentul a fost completat de un psihic deosebit, o stăpânire de sine incredibilă, era un sportiv care, fără să exagerez, nu cred că se va mai naște”

Un 10 care a revoluționat totul
“Nota 10 și-a pus amprenta pe absolut totul. Tot mapamondul a pronunțat cuvântul gimnastică, deodată lumea s-a deschis spre acest sport unde se născuse perfecțiunea. A fost și o lovitură de presă într-un timp în care totul ajungea foarte greu la noi, toate ziarele, revistele vorbeau despre Nadia. Toată lumea ar trebui să fie mândră de acel moment, tot ce înseamnă român ar trebui să se identifice cu Zeița de la Montreal. Un copil a făcut istorie, iar acel copil a venit din România”

Jocurile Olimpice de la Montreal devin istorie, iar cele două gimnaste se reunesc iarăși, în aceeași echipă, pentru ultima dată, doi ani mai târziu, la Mondialele de la Strasbourg. România ocupă locul 2 (Comăneci, Eberle, Ungureanu, Vlădărău, Grigoraș, Neacșu), iar Nadia își confirmă statutul cu două medalii, una de aur, la bârnă, și una de argint, la sărituri. A treia întâlnire are loc pe un plan total diferit, în 1980, cu Anca Grigoraș devenită antrenoare la lotul de la București și cu Nadia, care se rupe de soții Karoly și vine în pregătire, în Capitală.

Lecturi, carnet de conducere, facultate
“Abia la București, când am început să lucrăm împreună, am descoperit-o cu adevărat pe Nadia. Avea o inteligență nativă, extraodinară, prindea totul foarte repede, indiferent că era vorba de antrenamente sau de învățare, era ca un burete, absolut totul se prindea de ea. A fost o perioadă în care am văzut-o dezvoltându-se ca o floare, mergeam toți la teatru, a citit foarte mult, a intrat la facultate, și-a luat carnetul de conducere, a fost o creștere a spiritului enormă”

Nadia, România…
“Fenomenul Nadia a adus copiii la gimnastică, i-a făcut să intre în sală, să își dorească să îi calce pe urme. Noi îi datorăm Nadiei faima, faptul că România a devenit un punct de reper pe harta sportului, pentru că unde te duceai și se auzea ceva de gimnastică, cuvintele cu care erai întâmpinat erau România – Nadia. În plus, s-a reușit să se țină ștacheta sus, chiar dacă nu a mai fost Bela antrenor”