Povestea șefului Bursei de Valori București. Cum vrea polonezul să învie piața de capital românească

În aproape trei ore de discuție, Ludwik Sobolewski a spus în repetate rânduri despre sine că este „un mascul alfa”, referindu-se deopotrivă la modul în care acționează și gândește. Scos ca din cutie, în ciuda codului portocaliu de viscol și a faptului că venea direct de la aeroport, după ce zborul dinspre Kazahstan întârziase multe ore, polonezul a povestit traseul său profesional vorbind rar și cumpătat. „Ajung acolo în două minute” a spus sobru în câteva rânduri, când cineva încerca să îndrepte conversația spre traseul inițial; s-a dovedit că detaliile aveau rostul lor, în a creiona deopotrivă personalitatea dar și momentele-cheie care i-au marcat parcursul profesional. Adaugă că nu este modest și își dezvăluie povestea lăsând deoparte, din când în când, amănuntele „prea personale”. Detaliază însă discuțiile telefonice care i-au schimbat viața și ce rezonanță au pentru el cuvintele: „Ludwik, avem o problemă”.

A fost numit director general al BVB la începutul lunii iulie și a preluat conducerea executivă la aproape două luni, în urma avizării, pe 21 august, de către Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF). Iar mandatul său nu este câtuși de puțin ușor, dat fiind că BVB este aproape inertă în comparație cu alte instituții din regiune. „Când am văzut (…) că rulajul pe bursa de la București a fost de doar 2 milioane de euro, iar în aceeași zi bursa din Varșovia a emis raportul lunar anunțând un rulaj zilnic de 200 milioane de euro, mi-am dat seama că nu vorbim despre ce măsuri sunt necesare pentru îmbunătățirea lichidității pe bursa de la București, ci de măsuri de creare de lichiditate”, declara el anterior. Țelul lui Sobolewski este ca BVB să ajungă în cel mult doi ani comparabilă cu piețele de la Budapesta și Praga, iar pe termen mai lung să devină a doua piață din regiune după cea de la Varșovia. 

Ludwik Sobolewski s-a născut într-un oraș de provincie polonez din sud-vestul țării, „un oraș frumos cu o istorie complicată și interesantă„, iar apoi a urmat cursurile universității la Cracovia. Era hotărât la acea vreme să devină avocat, din pricina prea multor cărți și filme americane, mărturisește acum. Și-a încheiat studiile la facultatea de drept în 1989, an în care a fost ales un prim-ministru care nu era comunist. În vara acelui an, cu câteva luni înainte de alegerile libere, a făcut practică în biroul unui procuror, însă chiar dacă era absolvent a unei facultăți de drept prestigioase, a constatat că „nu erau foarte multe oportunități pentru un avocat practicant. Era abia începutul începutului”, spune el referindu-se la transformările profunde prin care trecea țara, în care regimul comunist apusese. Trebuia să aleagă un drum și, spune el, una dintre cele mai prestigioase alegeri pe care le putea face un absolvent era să lucreze în mediul academic.

A devenit asistent la facultatea de drept, la 24 de ani, în domeniul istoriei dreptului, iar între însărcinările sale se număra cititul textelor vechi, chiar și în latină. „A fost un exercițiu foarte bun pentru că tinerii studenți, de 18-19 de ani, erau nerăbdători să-și dezvolte carierele. Era o provocare pentru mine să le trezesc interesul în istoria dreptului. Nu toți avem înclinația de a fi povestitori, de a face analogii între dreptul contemporan și cel vechi.„ La acea vreme nu putea să țină discursuri fără să meargă și „chiar și acum, după atâția ani, sunt încă tentat să mă mișc„, așa că după 5-6 lecții era foarte obosit. Cariera academică nu a durat foarte mult, pentru că totul era foarte dinamic, iar colegii săi de facultate deveneau figuri importante în administrație și politic. „Deveneau, de pildă, ambasadori în Germania și Italia sau miniștri adjuncți. Cred că a fost bine că multor tineri li s-a oferit această șansă, de a deveni figuri proeminente în noul sistem care se forma. Riscant, dar de succes.” Mulți dintre acești tineri, punctează polonezul, au trecut cu brio acest test și s-au consacrat de-a lungul anilor ce au urmat.