Povestea de viață a unuia dintre primii milionari din IT-ul românesc. Cum a reușit să creeze o companie pe care a vândut-o cu milioane de dolari

Bogdan Putinică, 45 de ani, este de la 1 noiembrie noul director general al Microsoft România, o numire neașteptată, având în vedere că el se consideră mai mult antreprenor. Bogdan Putinică a fost printre primii milionari din IT-ul românesc, atunci când în 2006 a vândut pentru prima dată o parte din compania IP Devel, pe care a fondat-o la începutul anilor 2000,  grupului elvețian Adecco. Ulterior, Adecco împreună cu Bogdan Putinică au vândut toată compania grupului suedez de soluții și servicii software Enea Global Services.

Din 2012, a ocupat poziții de top management în Enea, fiind și senior vice president. El spune că a rămas în Enea pentru că suedezii i-au dat posibilitatea să facă intraprenoriat în cadrul companiei. Înainte să preia oficial poziția de CEO al Microsoft, Bogdan Putinică a fost invitat la emisiunea Viața ta e un business de la Aleph Business, unde a vorbit despre cariera lui, dar și despre cum a ajuns să fie recrutat de Microsoft.

Faptul că ai devenit milionar atât de repede a fost un activ sau o povară?

În mod clar a fost un activ. Mie îmi place să spun că toată lumea poate să facă business cu bani în bancă, cu finanțare disponibilă, fără să te duci la bancă să pui garanții, să aștepți linii de credite, să iei credite cu dobânzi care sunt mai mari decât rata profitului. A fost un plus, da, mai ales pentru acea perioadă.

Câți bani ai pierdut din celelalte afaceri?

Cred că undeva în jur de un milion de euro au fost fonduri investite, care nu au dus la nimic, s-au irosit, au demonstrat că nu produc lumină.

Tu ai terminat ASE (Facultatea de Finanțe și Bănci),  cum ai ajuns în IT?

În IT am ajuns datorită tatălui meu, care a venit acasă cu un calculator românesc. Vorbim de perioada 1989. Era un calculator cu o tehnologie destul de bună pentru vremea respectivă. Am avut acel calculator o săptămână la îndemână, fără niciun manual. După această săptămână în care am învățat și engleză, și programare, și limbajul basic în care funcționa acel calculator, am început să fac mici programe.

Microbul mi-a intrat în vene, am început să fiu pasionat de calculatoare și am învățat să programez cu cartea și creionul în mână, de la zero. Am intrat la Liceul de informatică Tudor Vianu, un incubator fenomenal pentru copii deștepți. După ce am terminat liceul, mi-am spus, Bogdan, știi cum să înveți informatică, dacă vrei să te specializezi vei găsi o librărie, vei ști ce carte să iei și vei ști cum să citești. Și am spus, hai să facem altceva, să ne diversificăm și am plecat spre ASE.

Te-ai dus la finanțe-bănci, dar nu ai vrut să fii bancher?

M-am dus la finanțe bănci ca să învăț economie. Eram pasionat de Capital, era un ziar foarte bun. Îl cumpăram când eram student și îl mâncam pe pâine, efectiv. M-a atras lumea businessului fără să știu ce înseamnă asta. La vremea respectivă nu era așa ceva disponibil pentru studenți, dar citeam și acumulam cunoștințe pe care le-am depozitat și am format un fel de treaptă pe care am pășit mai târziu. Pentru mine, cariera de bancher nu a fost niciodată o opțiune. Am terminat ASE-ul cu o lucrare avansată, de risk management în domeniul bancar. O să mă întrebi de ce, pentru că a fost cel mai greu subiect pe care l-am găsit pe lista subiectelor de lucrare.

Când ai început IP Devel, ce voiai de la această companie?

O companie care s-a născut ca un vis de licean.  Eu și partenerul meu Daniel, am visat să ne facem o firmă care să facă programe de calculator. Nu știam cum să îți faci o firmă, școala nu ne învăța nimic în genul acesta. Și undeva pe la 20 de ani, am câștigat o bursă de la angajatorul meu din vremea respectivă, Reuters. Ei au crezut în mine, m-au trimis la Geneva timp de patru luni, ocazie cu care mintea mea a explodat. Am văzut cum se face business la nivel internațional, am văzut ce înseamnă clienți în străinătate, am văzut cum se discută, cum se negociază, care este limbajul, o chestie rară pentru România anilor ’99.

Cum a fost când ți-ai vândut compania în 2006 și ți-au fost puse câteva milioane de euro pe masă?

Mă crezi că până când am semnat actele nu m-am gândit la bani? Nu a fost niciodată o problemă de bani și acesta a fost motivul pentru care am semnat cu sufletul deschis. Când zic asta, e o discuție foarte amplă, ca antreprenor, care îți crești propria ta companie și o ridici de la zero ca să o dai altcuiva, este exact ca și cum ți-ai da copilul.

Tu ești manager și antreprenor în același timp. Cu cine te-ai înțeles mai bine, cu antreprenorul sau cu managerul din tine?

Cred că echilibrat cu amândoi. De exemplu am avut de luat decizii din ambele puncte de vedere. Versiunea de risc vine din zona de antreprenoriat, sunt confortabil cu riscul într-un mod controlat. Nevoia de structură și planificare vine din zona corporate. Pentru mine, această experiență la care am avut acces și la care am avut șansa, mă ajută. Un animal cu două capete care funcționează mult mai bine decât doar un antreprenor sau decât doar un corporatist. Managerul nu poate lua deciziile din stomac sau pe bază de emoții pe care antreprenorul le ia uneori.

A fost vreo zi în care nu ai putut să plătești salariile?

Era sa dăm cu asta în gard rău de tot. Am avut în 2003 un client american care m-a sunat de azi pe mâine și mi-a spus, Bogdan, ne oprim 50% din personal. Noi eram în total 50 de oameni, 25 au devenit brusc pe liber. A fost o decizie pe care am luat-o fără să mă gândesc foarte mult, împreună cu partenerul meu și am spus că nu vom da oamenii afară. Dacă în acel moment din viața noastră o să trimitem oamenii în șomaj sau să-și caute de lucru, nu o să mai vină nimeni să se angajeze la noi. Și i-am ținut pe acești colegi, continuând să-i alocăm în proiecte pe măsură ce veneau clienți noi.  Numai că acest lucru s-a întâmplat între patru, cinci  luni. După o lună și jumătate intram în blocaj finaciar, cu întârziere, am început să tragem de furnizori, iar salariile erau plătite cu două, trei săptămâni întârziere. Era greu și foarte rușinos pentru niște oameni care au construit ceva din nimic și iată că eram aproape să ne rupem gâtul.

Când ai vândut compania, ai dat vreun bonus colegilor tăi?

Bonus precum al 13-lea salariu nu, dar am avut angajați care au fost lângă noi într-un mod excepțional, au avut și ei acțiuni în companie și au vândut alături de noi și cărora cred că viața li s-a schimbat în mai bine cu ocazia acelei tranzacții.

Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o?

Să-mi angajez un CFO – director financiar destul de târziu. Apropo de episodul de mai devreme când era să-mi rup gâtul din incapacitatea de plată. Acela a fost momentul în care am angajat un CFO, cu singurul lui task de a face ce face un CFO, să coordoneze numerele și finanțele companiei. Ar fi trebuit să fac asta poate când am ajuns la un milion cifra de afaceri, în loc să trag de timp încă doi, trei ani. Cred că ne-ar fi ajutat mult să evităm dezastrul în care era să intrăm.

Cât ai plătit cel mai mult pentru un programator și ce avea el și nu aveau alții?

12.000 de euro pe lună. Avea capacitatea de a rezolva un ordin atât de complex, încât majoritatea colegilor ar fi putut să-l rezolve într-un timp de două, trei, patru, chiar cinci ori mai mare. Și avea o calitate a muncii superioară, deci era un creier extraordinar.

Ce lipsește în momentul de față din cultura antreprenorială din România?

Aș vrea să punctez doar două lucruri, cred că sunt multe slăbiciuni, datorită parcursului educațional pe care oamenii îl au în România. O dată planificarea financiară. Un antreprenor care nu are control asupra fluxului financiar al businessului lui și funcționează pe bază de cash, (gen câți bani am în bancă, ce facturi am de plătit) se joacă cu focul. Al doilea punct este așa numitul EQ  care în ziua de astăzi este foarte important în relația cu oamenii. Oamenii nu mai sunt simpli angajați.

Cum sunt programatorii români, față de alții din afară?

Programatorii români, mulți dintre ei, se grăbesc să iasă în piață, se grăbesc să se angajeze, să vadă primul salariu, care e mare în IT și ratează foarte mult din bazele pe care Politehnica, de exemplu, ți le oferă, logica matematică algoritmică, matematică avansată în informatică. Astea sunt lucruri pe care un student care chiulește de la școală ca să lucreze, nu le mai învață niciodată și se aruncă în industrie.

Cum te uiți la un CV și pe ce bază angajezi?

 Recunosc că îl citesc în diagonală. Dacă e mai mult de o pagină, două, îl cam ignor. Pentru că mi se pare că nu se concentrează pe punctele tari și pe valoarea pe care omul respectiv o aduce. Caut acea experiență descrisă în trei rânduri, care mi se pare relevantă dincolo de ceea ce cuvintele transmit. De exemplu, un om care lucrează în vânzări și își descrie experiența: am lucrat în vânzări pentru firma x si y, nu transmite ce poate să facă. Dacă scrie: am generat o creștere de x la sută pentru vânzările pe un anumit spațiu geografic, omul vorbește despre ce a făcut el. Și următoarea întrebare care e naturală la un interviu: cum poți tu contribui ca angajat la succesul firmei pe care o conduc? Mi se pare că ar avea un răspuns bun.

Ce oportunități ai ratat?

Oportunitățile care au fost bune pentru mine le-am cam luat pe toate. Oportunități așa mari în carieră nu cred că am ratat niciuna, din contră, cred că le-am executat pe toate și cred că am reușit să conectez punctele oportunităților din carieră bine ca să ajung aici unde sunt acum. Oportunitățile pe care le-am ratat sunt pe plan personal, unde am alocat prea puțin timp în detrimentul businessului.

Care sunt calitățile tale?

Cred că pot să văd potențialul în oameni și pot să-i îndrept către pozițiile în care ei generează valoarea cea mai mare, așa cum sunt ei. Cred că sunt foarte adaptabil, găsesc soluții și improvizez soluții în cele mai ciudate momente, unde aparent nu există nicio ieșire și cred că mă mișc foarte repede. Prioritizez acțiunea decât nonacțiunea sau planurile ultra-perfecte care nu mai ajung niciodată să fie făcute.

De-a lungul timpului, ai fost pe listele de headhunteri?

Da. Am avut întâlniri, nu foarte multe, pentru că nu am dat niciodată semnale că aș fi disponibil pentru o schimbare de carieră, dar am avut întâlniri cu toți headhunterii români.

De ce pleacă programatorii români în altă țară?

Pentru oportunități de carieră legate de dezvoltarea lor ca programatori, nu de bani. Vorbesc de proiecte mai grele, cu tehnologii mai noi, mai avansate, ciudate. Oamenii vor să crească.

Ce părere au părinții tăi de cariera ta?

Au fost foarte mândri de mine și cred că sunt în continuare, o să-i întreb după interviul acesta. Știu că mama colecționa cu sfințenie toate articolele din ziar, când apăream în Ziarul Finaciar. Eram mândria cartierului, umbla la toate prietenele cu vorba, uite fiul meu a apărut în ziar. Cred că pentru părinții mei a fost un salt incredibil față de ce știau ei. Brusc, fiul meu de 20 de ani  este pe cont propriu, o firmă internatională, lucram cu companii din toată lumea. Sper că am fost o mândrie nemaipomenită pentru ei.

Ai fost vreodată într-o postură de burnout?

Da, cred că de trei, patru ori în viața mea. Momente în care în interior simțeam că mi-am pierdut busola, nu știam în ce direcție să o iau. Lucru foarte ciudat, pentru că în general îmi aleg drumul cu foarte multă certitudine. Și atunci pur și simplu m-am oprit, am luat o săptămână, două săptămâni pauză, într-o situație a fost o lună și am plecat. Am lăsat businessul în seama lui Marius, general managerul pe care îl aveam în Europa și am plecat. M-am căutat, m-am odihnit poate și am luat-o de la capăt.

Cum ai acceptat oferta de la Microsoft ?

Este o ofertă mai mult decât onorabilă. E foarte greu să refuzi așa ceva. Microsoft este top unu, doi la nivel mondial în IT. Doar faptul că s-au uitat la mine și m-au considerat potrivit pentru acest job a fost o validare incredibilă pe care am primit-o și mai mult, ei au venit către mine cu onestitatea de accepta și punctele tari, și punctele mele slabe. M-am simțit confortabil să accept, nu aș fi schimbat jobul actual pe altul, decât poate pe ceva de asemenea calibru.