Pluta Meduzei: despre rolul social al căpitanilor de navă

“Le Radeau de la Méduse” a fost expus în 1819 de către un tânăr în vârstă de numai 27 de ani, Théodore Géricault, devenit părintele romantismului francez. Înainte de pictură, să lămurim istoria. “La Méduse” a fost o fregată cu trei catarge și 44 de tunuri, care, în 1816, a plecat spre Senegal, în fruntea unui convoi de alte trei nave, cu misiunea de a prelua țara africană de la englezi, conform termenilor Păcii de la Paris.

Căpitanul fregatei a fost Hugues Duroy de Chaumereys, un amiral care nu mai navigase de 25 de ani, un tip arogant și lipsit de anvergura necesară unei asemenea misiuni. Afișând o atitudine disprețuitoare față de subordonați și ignorând sfaturile navigatorilor cu experiență, Chaumereys a ales drumul cel mai scurt, drum care s-a sfârșit într-un banc de nisip, în apropierea coastelor Mauritaniei. Medusa transporta 400 de oameni – militari, coloniști, marinari – dar numai 250 aveau loc în bărcile de salvare. 146 de bărbați și o femeie s-au instalat pe o plută construită din lemnul navei, plută care ar fi trebuit tractată de bărci.

Pluta s-a pierdut de bărci după numai câteva mile; avea la bord ceva biscuiți, care au fost mâncați în prima zi, două butoaie de apă, care au căzut peste bord și câteva butoaie cu vin. Ce a urmat este o experiență, eufemistic vorbind, tulburătoare: oamenii au înnebunit de foame și sete, s-au luptat între ei, cei mai slabi au fost uciși și mâncați. 13 zile mai târziu, nava Argus se apropie de plută și găsește numai 15 supraviețuitori, dintre care cinci au murit în următoarele zile. Chaumereys cel arogant este judecat și condamnat la închisoare.

Gericault a nemurit momentul în care cei 15 văd Argus în depărtare. A muncit doi ani, a făcut schițe cu scene explicite de canibalism, a vorbit cu supraviețuitorii, a vizitat spitale pentru a se documenta; a folosit tonuri întunecate, tenebroase, în stilul lui Caravaggio și a preferat, în spiritul epocii, să ignore realitatea și să îi prezinte pe supraviețuitori în stilul clasic, musculoși și sănătoși. Tabloul, care se numea inițial, fad, “Scene de naufrage” a iscat o cantitate importanță de emoție populară și a picat la momentul potrivit pentru a alimenta disputele politice și din presa pro-guvernamentală sau de opoziție; Franța întreagă, prinsă în vâltoarea schimbărilor politice, s-a recunoscut în tablou. “C’est la France, c’est notre société toute entière qu’il embarque sur ce radeau de la Méduse”, a spus istoricul Jules Michelet, amplificând criza Meduzei la nivelul întregii societăți.

De la Chaumereys cel arogant care s-a lovit de nisip la Francesco Schettino, napoletanul geluit care a confundat Costa Concordia cu un iaht de zece metri și și-a băgat vasul în stânci, căzând ulterior nu peste bord, ci într-o barcă de salvare, este numai un pas. Iar între morții, dispăruții, scenele de panică și traumele oamenilor de pe Concordia și patimile celor de pe Meduza nu este niciunul.
Din acest punct nu avem decât a cugeta la rolul social al căpitanilor de vas, al tuturor căpitanilor de vas, și asupra modului cum păcatele omenești se îmbină cu uriașa responsabilitate pe care o are, și ar trebui să o resimtă, un lider.

Pictura lui Géricault nu are înțelesuri ascunse, prezintă, în tonuri din ce în ce mai întunecate, pentru că pictura se deteriorează iremediabil, modul cum oamenii își pot pierde umanitatea.