Plugul de zăpadă și porumbul la metru

Trofim Denisovici Lisenko s-a născut în 1898 și a plecat din lumea aceasta în 1976. Viță de țăran ucrainean, s-a autopromovat susținând că a rezolvat problema fertilizării terenurilor fără îngrășăminte; prin 1928 susținea că a inventat un procedeu de îmbunătățire a culturilor, numit vernalizare, care prevedea umezirea și răcirea semințelor, ceea ce ar fi dus la niște recolte nemaivăzute.

Un ins înfipt, Lisenko și-a promovat susținut ideile, într-o perioadă în care oricum sovieticii erau dispuși fie să își asume cam orice descoperire majoră a lumii – becul, radioul sau avionul, fie să conteste ce nu își puteau asuma – genetica mendeliană în cazul lui Lisenko. În cele din urmă a intrat în joc chiar Stalin, care voia o producție agricolă mare și care nu înghițea teoriile despre ereditate și rolul acesteia; drept urmare, Lisenko a devenit un simbol al țăranilor autodidacți, un răsfățat al presei de partid și un mare inovator.

Lisenko a făcut orice pentru a-și păstra statutul: și-a denunțat adversarii și folosea chestionare date fermierilor pentru a-și impune și susține procedeul de vernalizare, ocolind astfel testarea științifică, directă, a metodei sale. Undeva prin 1937 – 1940 Lisenko era deja membru al Sovietului Suprem și directorul Institutului de Genetică al Academiei de Științe a URSS.

Ascensiunea lui Lisenko a fost, într-un fel, și urmarea foametei din 1921 – 1923 și a celei din 1932 – 1933. Prima a fost generată de confiscarea forțată a cerealelor și politicile guvernului sovietic și a ucis cam 10 milioane de oameni. A doua este urmarea colectivizării și acelorași confiscări forțate de alimente; au fost afectate 40 de milioane de persoane și între cinci și zece milioane de oameni au murit. Dar nici ideile lui Lisenko nu au avut rezultate prea strălucite: în 1947 a izbucnit o nouă foamete din cauza efectelor colectivizării, secetei, războiului și a managementului defectuos a rezervelor de stat, care a costat un milion și jumătate de vieți. Și acesta nu este singurul cost al ambițiilor lisenkoiste, pentru că de-a lungul timpului sute de savanți au fost trimiși în gulag, iar cercetarea științifică a fost complet blocată decenii de-a rândul.
Și la noi ideile impuse de Lisenko au avut efecte: în 1948 deveneau obligatorii în cercetarea românească; în plus au avut loc epurări politice și ideologice și s-a manifestat aceeași stagnare în cercetare. Iar unii bătrâni își vor mai fi amintind de porumbul semănat “la metru”, adică păstrând un metru distanță între plante, pentru buna dezvoltare a acestora, chipurile, metodă practicată în sovhozuri. Au existat însă și oameni, cum a fost cercetătorul Vladimir Moșneagă, care a “ascuns” porumb, material biologic de calitate, în culturi de cânepă sau floarea-soarelui.

Lisenko și-a păstrat postul la institut până în 1965, dar influența sa a intrat în declin prin anii ’50. Nu știu cum ar fi arătat lumea fără ambițiile țăranului ucrainean, dar pot presupune că milioanele de oameni morți de foame și milioanele de urmași din rărunchii lor ar fi putut face din lumea asta ceva mai bun.

Avem de-a face acum cu o vreme a diletanților, cu precădere în politică, dar nu numai, ci și în viața publică, în cultură și în afaceri. Politicul practică cel mai periculos joc, cel al impunerii de așa-ziși specialiști pe criterii discreționare și, cum rezerva de cadre este limitată, coborâm din ce în ce mai jos ștacheta competenței.

Se vorbește aiurea de modernizarea unui stat unde trenurile alergau mai repede în urmă cu 150 de ani, iar autostrăzile pot impresiona doar dacă sunt prezentate în costuri și nu în kilometri, unde spitalizarea este o chestiune de noroc mai mult decât de competență și unde începem de regulă, ca să rămân în zona agricolă, să săpăm ogorul din mijloc. Directori de companii de stat, inspectori, simpli trepăduși sau funcționari-cheie sunt numiți discreționar, pe baza simplei adeziuni de partid, eventual augmentată cu trecute sau viitoare câștiguri materiale. Ce efecte au, depinde – zelul imbecil sau lenea cronică a acestor oameni, cât ne aruncă înapoi, cât ne costă în vieți omenești, în bunăstare, în fericire toate acestea ne vom da seama mai târziu.
Prea târziu.

Chiar după ce am scris acest “prea târziu” am citit o știre despre plugurile de zăpadă care se îndreptau spre centura capitalei în încercarea de a elibera mașinile blocate acolo și care au fost întoarse din drum pentru că nu aveau roviniete. Nu mai am nimic de spus.