Pentru cine bat clopotele la Vatican

Papa Francisc le dă speranțe primilor, care îl știu drept un admirator al actualului papă emerit Benedict, a cărui retragere din funcție se leagă și de faptul că ar fi vrut ca un reformator mai în putere să-i ia locul; în același timp, Francisc I îi mulțumește și pe birocrații de la Vatican, care au căutat de la bun început un sud-american capabil să ia ochii catolicilor din toată lumea prin personalitatea sa și astfel să distragă atenția de la neregulile financiare din jurul Băncii Vaticanului sau de la scandalurile de pedofilie.

Luatul ochilor s-a întâmplat deja: faptul că Bergoglio, iezuit, și-a luat numele întemeietorului unui ordin religios rival (Sf. Francisc) și a refuzat ostentativ însemnele pompei papale i-a asigurat de la bun început o presă bună, dispusă să se concentreze mult mai mult asupra declarațiilor sale că Biserica trebuie să-i slujească pe săraci decât a suspiciunilor despre colaborarea lui cu dictatura militară din Argentina anilor ’70 ori a eforturilor sale de a combate în general reformele sociale ale regimurilor Kirchner din Argentina, nu doar pe cele legate de căsătoria între persoane de același sex sau de liberalizarea avorturilor.

Catolicii tradiționaliști, dornici să vadă o reîntoarcere la liturghia latină dinainte de Conciliul Vatican II și la pompa monarhică de odinioară, l-au întâmpinat cu suspiciune, văzând în insistența lui pentru o Biserică centrată pe slujirea săracilor o posibilă relație cu teologia eliberării – curentul din gândirea teologică latino-americană care a pus în evidență compatibilitatea ideologiilor de stânga cu preceptele sociale din Noul Testament, justificând inclusiv implicarea unor prelați în lupta contra dictaturilor de dreapta de pe continent. Nimic mai departe de adevăr însă: criticile lui la adresa “bogaților” sau a exploatării săracilor n-au vizat niciodată schimbarea sistemului sau vreun îndemn adresat săracilor de a se răscula contra acestuia. Inclusiv în prima predică de la liturghia de joi din Capela Sixtină, Bergoglio a avertizat că Biserica nu trebuie să devină “o ONG pioasă”, ci să se concentreze pe menirea sa spirituală.

Aceasta nu înseamnă însă că Vaticanul nu poate face politică sau că Bergoglio, un prelat care s-a implicat atât de mult în politica țării sale, încât a ajuns să fie considerat liderul informal al opoziției contra regimurilor lui Nestor și Cristina Kirchner, nu are potențial de a face politică. Cei ce au făcut legătura între trecutul lui Bergoglio și planul de reevanghelizare a unei Americi Latine care concentrează majoritatea populației catolice a lumii, dar unde ideile de stânga au ajuns la putere din Venezuela și Bolivia până în Brazilia sau Ecuador, au fost unii dintre suporterii răposatului președinte venezuelean Hugo Chavez, care au acuzat deja Vaticanul că vrea “să submineze unitatea sud-americană”, notând că Papa Francisc ar putea fi pentru America Latină ceea ce a fost Ioan Paul al II-lea pentru fosta URSS – o continuare a războiului rece cu arme mai subtile.