Pelerinaj în epoca de piatră: locul unde rocile sfidează gravitația

Părea o imagine din desene animate. Când am ajuns acolo, mi-am dat seama că locul seamănă perfect cu peisajul creat în serialul “The Flintstones”. Serialul de animație a fost intitulat în limba română “Aventuri din Epoca de Piatră” și cred că nicio expresie nu ar putea exprima mai bine o aventură în Cappadocia, o regiune aflată în inima Turciei, la circa 800 de kilometri de Istanbul.

Am aterizat pe aeroportul din Kayseri undeva aproape de miezul nopții, după o conexiune de doar 30 de minute în Istanbul pe care o consideram din start ratată. Am avut noroc să prindem zborul de legătură, care ne-a dus cu un pas mai aproape de zborul care conta cu adevărat pentru noi, cel cu balonul cu aer cald.La ieșirea din aeroport nimic nu părea diferit de lumea din care plecasem, iar în Cappadocia mă așteptam să văd o altă lume. Nu a fost însă nevoie decât de o călătorie de circa o oră cu taxi-ul până la hotel pentru o călătorie în timp, chiar în epoca de piatră.

Hotelul pe care l-am ales era localizat în Goreme, punctul de pornire pentru toate zborurile cu balonul, și era un hotel de tip peșteră, respectiv sculptat în piatră.

Până ca Neil Armstrong să pășească pe Lună în 1969, cred că cea mai apropiată imagine pe care oamenii o aveau despre astru era Cappadocia, locul unde rocile de multe ori sfidează gravitația și, mai mult, au forme ce variază de la capete de extratereștri la cămile și iepuri și par cu siguranță nepământene.

Regiunea merită văzută atât la pas, cât și din zare, de la zeci, sute sau chiar 1.000 de metri altitudine, de unde Cappadocia pare că ți se așterne la picioare. Ca să zbori trebuie să îndeplinești un adevărat ritual, mai exact trebuie să te trezești înainte să se trezească soarele (pe la 4 și jumătate de dimineață), pentru a fi pregătit când microbuzul va veni să te conducă de la hotel la biroul companiei cu care ai ales să zbori. Acolo te așteaptă un mic dejun frugal, alcătuit în principal din fructe (căpșunile și pepenele verde sunt nelipsite indiferent de anotimp) și cafea. Urmează apoi un drum de câteva minute (până la 20-30) cu mașinile de teren până la punctul de unde urmează să se înalțe balonul. Unele companii zboară mereu din același loc. Pilotul nostru, Mike (singurul pilot britanic din Cappadocia, care are pe lista pasagerilor politicieni, milionari, dar și capete încoronate precum regele Iordaniei), preferă să asculte indicațiile pe care vântul i le oferă în fiecare dimineață și, în funcție de asta, își alege locul de start.

În prima zi când am ajuns la balon, după doar trei ore de somn, Mike ne-a avertizat că vântul e cam supărat și astfel sunt șanse mici să zburăm. Ne-am încăpățânat – și noi, pasagerii, dar și pilotul – să umflăm balonul, poate între timp îi va trece supărarea vântului. Nu i-a trecut, și am plecat spre hotel hotărîți să revenim a doua zi, sau chiar a treia dacă va fi nevoie. Nu toți pasagerii balonului au fost la fel de norocoși, unii dintre ei plecând în ziua respectivă către aeroport. Zborul cu balonul ține de vreme, deci de noroc, iar în Cappadocia circa 300 zile din an sunt norocoase.

Prima noastră zi a fost una dintre celelalte 65, însă în a doua am reușit să ne ridicăm de la sol la răsăritul soarelui. Am luat startul în cursa cu înălțimile din altă zonă decât cele mai multe baloane, ba mai mult, ele au avut și un avans de câteva minute. Când am început să ne înălțăm cerul era deja colorat de câteva zeci de baloane. Nu am încercat să le prindem din urmă pentru că știam că în final noi vom rămâne printre ultimii pe cer, deoarece urma să zburăm o oră și jumătate, cu 30 de minute mai mult decât timpul standard de zbor.

La început am plutit în voia vântului, la doar câțiva zeci de metri altitudine, admirând de aproape casele cândva locuite, văile, fiecare diferită de celelalte, fie prin paleta de culori ce varia de la alb la roșu, fie prin numărul impresionant de formațiuni stâncoase care îți stârneau imaginația. La început am încercat să dau o formă fiecărei roci, însă, în final, după multe cămile, iepuri, extratereștri sau adevărați monștri, am admirat imaginea de ansamblu. După ce ne-am săturat să mai fim pământeni, Mike și-a înștiințat balonul că este timpul să începem lupta cu înălțimile.

Încă de când ne-am urcat în balon ni s-a spus că acesta este cel mai sigur mijloc de transport, însă, rareori, din cauza vremii este necesară o aterizare forțată. Nu a fost cazul, însă Mike ne-a pregătit pentru orice variantă.

Există multe locuri în lume unde poți zbura cu balonul, însă Cappadocia și Burma sunt cu siguranță cele mai impresionante ca priveliște. Mike a început să zboare în Marea Britanie, unde își amintește că participa la curse nebunești pe furtună, pentru a vedea cine câștigă lupta: omul sau vremea. Vântul și ploaia i-au pus câteva piedici, dar el a rămas mereu în cursă.

După ce s-a format în Marea Britanie a mers de la nord la sud și de la est la vest și a văzut aproape toată lumea din balon, chiar și Antarctica, dar spune că nimic nu se compară cu peisajul din Cappadocia. Afirmă asta după șapte ani în care a zburat deasupra zonei în fiecare dimineață (de fapt doar în cele 300 de zile din an când vremea o permite).

Cu balonul poți zbura oricând, însă în zorii zilei, când soarele abia își arată fața, este cel mai bun moment pentru că tot atunci vântul este prielnic. Pe timpul verii companiile programează și un al doilea zbor pentru a face față cererii, însă acesta este mai periculos. Chiar și așa, balonul cu aer cald rămâne cel mai sigur mijloc de transport.

După zbor companiile își așteaptă clienții la aterizare cu șampanie, căpșuni și tort, doar există motiv de sărbătoare. Balonul aterizează de fiecare dată în alt loc, în funcție de direcția în care l-a îndreptat vântul. Pilotul comunică însă în permanență cu oamenii de la sol, astfel că la aterizare ei sunt deja acolo cu festinul.

Odată coborîți din balon am decis că trebuie să vedem regiunea și la pas, mai ales că fiecare vale are traseele proprii de trekking. Nu am vrut să ratăm nici orașele și satele din zonă pentru că fiecare vine cu ceva diferit. Mustafapașa își poartă încă cu mândrie moștenirea grecească, astfel că ușile și ferestrele caselor deschise la culoare sunt încă pictate în nuanțe tari de albastru și verde. Uchisar stă cocoțat pe vârful unui deal, iar deasupra orașului tronează castelul. Nu vă așteptați la un castel în adevăratul sens al cuvântului, ci la o formațiune din stâncă, cu multe găuri care țin loc de ferestre și de uși.
Cei mai curajoși pot încerca să viziteze și orașele subterane – Derinkuyu și Kaymakli – care se întind pe opt niveluri sub pământ. O coborâre până la circa 50 de metri sub pământ te poate lăsa fără aer (la propriu), însă poate fi și o dovadă în plus că zona Cappadociei este o altă lume.

Dovezi găsești și în canionul Ihlara, unde apusul soarelui se bate pentru titlul de cel mai frumos din lume cu cel din Santorini sau din junglele africane. Pentru a ajunge aici trebuie să urci pe drumuri șerpuitoare în timp ce în față ți se profilează munții înzăpeziți. Odată ajunși la 1.700 de metri altitudine am mers să vizităm și biserica roșie (Kizil Kilise), care are în spate o istorie de peste 1.500 de ani. Apoi am luat cina într-un restaurant tradițional în zonă, construit peste un râu. Canapelele și mesele din lemn stau suspendate practic deasupra apei care susură la picioare. De altfel, ar fi și păcat să îți termini călătoria în Cappadocia altfel decât cu o masă tradițională, care, indiferent de felurile comandate, va fi bogată și una dintre cele mai bune pe care le-ai mâncat vreodată.