Pe urmele printilor

Frenezie, moschei, agitație, femei purtând văluri și rugăciuni la ore bine stabilite. Cu asta te întâmpină în plină vară Istanbulul și nu e deloc rău sau, cel puțin atunci când ești obișnuit cu Bucureștiul, deja vechea capitală otomană devine o a doua casă. Cine ar putea ghici că doar la o aruncătură de băț, în Marea Marmara, aproape și totuși atât de departe de furnicarul din Istanbul, se ascund câteva insule unde liniștea este cuvântul de lege?

Insulele Prinților, nouă la număr, sunt locurile în care, în trecut, erau surghiuniți prinții răzvrătiți, unde a fost exilat revoluționarul bolșevic Leon Troțki și locul unde poți privi, conspirativ, către un Istanbul ce strălucește în zare cu promisiunea celor o mie și una de nopți. Cel mai ușor de ajuns în Insulele Prinților, cunoscute și sub numele de Adalar, este prin portul Kabataș, situat în partea europeană a Istanbulului, în apropiere de zona Taksim, locul în care toate autocarele dinspre cele două aeroporturi ale orașului au capăt de stație. Cu doar 5 lire (echivalentul a puțin peste 2 euro), poți lua feribotul către Insulele Prinților, iar călătoria durează aproximativ o oră și 15 minute. Prima oprire este pe insula Heybeliada, a doua cea mai mare din cadrul arhipelagului, însă cei care mai au răbdare încă 15 minute să meargă pe ape pot ajunge în Büyükada, cea mai mare și cea mai cunoscută insulă dintre cele 9 ale arhipelagului.

Prima impresie, teoretic, contează. Nu este cazul însă în Büyükada. În port, imediat cum ajungi pe insulă, agitația este la ea acasă: zeci de turiști coboară din feribot, alte zeci așteaptă următoarea cursă către Istanbul, iar în apropiere multe magazine cu suveniruri, cu înghețată sau restaurante unde se poate servi pește sau specialități turcești își așteaptă mușteriii.

Cu toate acestea, aglomerația dispare după nici 5 minute de mers pe mica insulă. De mers pe jos, cu bicicleta sau cu caleașca, pentru că mașini nu există (în afara mașinilor de pompieri și a celor care cară marfă prin insulă). O bicicletă se închiriază cu 5 lire (2 euro) pe oră sau 10 lire (4 euro) pe zi, în timp ce în cazul unei calești ai de ales între turul mic sau turul mare al insulei: 40 sau 50 de lire (17,5-22 euro).
Senzația pe care ți-o oferă insula este una de conservare. Pentru o secundă ai impresia că o infrastructură veche este menținută artificial în viață în scopuri turistice. Însă de îndată ce ai început să vezi oamenii din jur și casele celor care locuiesc acolo, senzația de artificial dispare și este înlocuită de curiozitatea exploratorului.

Odată ce ai trecut de malul mării, unde găsești un lung șir de restaurante cu nume diferite, dar cu scaune, mese și meniuri aproape identice, toate cu specific pescăresc, ajungi într-o piațetă din partea locuită a insulei. Aici, în jurul unui complex statuar cu un ceas în mijloc, găsești mai multe terase, cu mâncăruri, băuturi și dulciuri în ofertă. Un bun criteriu de selectare a terasei potrivite este numărul de pisici din preajma ei. Mai multe pisici înseamnă mai multă mâncare, ceea ce înseamnă mai mulți clienți. Sau, altfel: pisicile vin unde sunt clienții, iar clienții vin după mirosul de mâncare.

Specific locului și Turciei, în general, este ceaiul de mere, un ceai delicios, puțin dulce, pe care îl beau și localnicii în pahare mici de sticlă după rugăciunea și masa de seară. Un alt element specific este “çorba”, care de fapt este o supă-cremă foarte ieftină, la cinci lire turcești (2 euro), dar foarte gustoasă și sățioasă. Nici după două degustări nu îți poți da seama ce conține exact acea supă și nici nu poți să afli decât dacă ești expert în “turglish”, o engleză stâlcită, asezonată cu gesticulări ample, vorbită de aproape toți chelnerii de pe insulă și din Istanbul.