Pe unde se mai ascunde forța de muncă?

E adevărat că școala românească are lipsurile ei, că programa e pe alocuri învechită, că nu există o strategie coerentă și așa mai departe. Dar e adevărat și că toți specialiștii în IT, atât de lăudați de toată lumea, au terminat aceeași școală. Costin Raiu, spre exemplu, a dezvoltat primul antivirus românesc când era încă la liceu, iar la orele de informatică i se explicau beneficiile limbajului Pascal (dezvoltat în 1970).

Mircea Pașoi a pus la 23 de ani bazele Summify, business pe care l-a vândut ulterior celor de la Twitter, în timp ce manualele de informatică vorbeau de importanța C++ (popular la sfârșitul anilor ‘90). Niciunul dintre ei nu a învățat la școală limbaje de programare actuale, ci unele vechi, cu o relevanță îndoielnică, dar pasiunea i-a ajutat să-și dezvolte singuri abilități extraordinare. Costin Raiu este acum directorul echipei globale de cercetare si analiza de la Kaspersky Lab, iar Mircea Pașoi este cofondator al unui start-up din San Francisco, Alien Labs.

Am făcut această lungă introducere pentru a evidenția faptul că nu doar școala e de vină, așa cum se tot zice, pentru lipsa forței de muncă din România.

Nimeni nu mai vrea să înceapă de jos, iar asta înseamnă că formarea unui specialist – indiferent de domeniu – a devenit aproape imposibilă. Excludem de aici domeniul IT, în care piața a redefinit coordonatele. Cea mai mare capcană, atunci când ești la început de drum, e să crezi că știi bazele meseriei. Dacă ai citit trei sau treizeci de articole pe internet, dacă ai văzut două filmulețe de la Ted Talks sau dacă ai urmat la master un curs în tehnici de marketing nu înseamnă că știi să vinzi un produs. Știi să vinzi un produs doar atunci când cineva s-a decis să îl cumpere.

Pe de altă parte, era inevitabilă situația în care pretențiile unor tineri cresc. Sigur că programatorii vor salarii mari încă de la început, pentru că aud zi și noapte cât de bine se câștigă în domeniu. Ar fi complet anormal să mergi la un interviu pentru un job în IT și să spui că te mulțumești cu salariul minim. în alte domenii, însă, lucrurile nu stau așa; asta nu înseamnă că lista de probleme e mai scurtă. Să luăm presa ca exemplu. Credeți că tinerii ziariști se văd lucrând într-o agenție, făcând muncă de teren sau lucrând într-un studio de televiziune, unde ar putea eventual să și prezinte știrile de seară? Așteptările sunt supradimensionate, iar dezamăgirea certă.

Nu e nimic greșit în a dori să lucrezi într-un domeniu care îți place; acesta ar trebui să fie de fapt idealul fiecăruia în viață. Nu spun că ar trebui să te trezești dimineața simțindu-te fericit că mergi la birou, dar nici că ar trebui să te gândești deja că mai ai 8 ore și jumătate până ajungi iar acasă. E vorba de un compromis, de a găsi un job care să te motiveze atât financiar cât și pe plan personal, care să îți dea posibilitatea de a te dezvolta.

Dar asta cere răbdare, iar generația tânără nu excelează la asta. Și ajungem într-un cerc vicios, în care angajații aleg varianta cea mai la îndemnână, a unui job care nu le spune prea multe dar unde plata e bună și în care companiile acceptă candidați fără prea mare pregătire sau legătură cu domeniul (de multe ori și fără prea mare interes), oferindu-le un salariu decent, pentru că altfel nu-și pot desfășura activitățile.

O să plec de la prezumția că sunteți de acord cu ce am scris mai sus, și probabil că mulți tineri sunt, dar e o logică pe care noua generație nu o mai respectă. Logica noii generații de angajați e una mai simplă: un job care să îmi placă sau un job care să fie bine plătit; în multe cazuri, după câteva luni de zile singura varianta acceptabilă rămâne cea a unui job bine plătit, și asta pentru că locul de muncă pe care îl visau presupune alte lucruri decât își imaginau ei. Cei intrați recent pe piața muncii nu mai au răbdare să o ia de la zero, să parcurgă niște etape, să înțeleagă că experiența se câștigă în timp și că, în mod normal, salariul crește odată cu lista de atribuții de pe fișa postului. Sau poate că ar avea răbdare, dacă tot procesul de mai sus s-ar consuma în jumătate de an.

Criza de personal se va accentua accelerat în anii ce vin, iar soluțiile nu par să fi fost încă identificate. Ar fi nevoie de mai multe schimbări – alegerea unei specializări încă din timpul studiilor, adaptarea programelor școlare la realitatea de azi și la cerințele de pe piața muncii și introducerea consilierilor de orientare profesională în școli, după modelul care funcționează de ani de zile în alte state. Asta nu înseamnă, repet, că sistemul educațional reprezintă principalul motiv pentru care ne aflăm aici; dar o corecție aplicată acestuia pare a fi cea coerentă metodă de a ne asigura că nu ne transformăm într-o țară în care toți vor să fie IT-iști sau, de ce nu, să prezinte știrile.