Partea cea mai grea a soluției

Uneori se întâmplă ca un fapt divers să fie mai important decât o analiză sistematică. O întâmplare oarecare poate să pună în lumină o problemă mult mai amplă, să-i dea o încărcătură emoțională și să o transmită astfel societății. Așa s-a întâmplat în anii ’90, când un pacient a fost plimbat cu o ambulanță între mai multe spitale, până când a fost pur și simplu aruncat în stradă. Zilele trecute a făcut vâlvă un alt fapt divers: o învățătoare a fost înregistrată la câteva ore de curs la clasa întâi, înregistrarea a fost postată pe YouTube și o țară întreagă a avut posibilitatea să asiste la tortura psihică aplicată unor copii de 6-7 ani. Filmul de pe YouTube a fost șters pe motiv de “harass, bully or threaten” (ironia este că exact despre asta e vorba), dar a reapărut în diverse alte locuri, până când cazul a devenit “viral”, fiind preluat de toate media și a stârnit discuții prin bloguri și rețele sociale.

O revelație? Nici vorbă, știm cu toții că nu e un caz singular. După câteva zile a apărut o nouă înregistrare, de data aceasta la nivel de liceu. Nu pretind că aceasta este soluția pentru bubele sistemului nostru educațional, dar este evident că noile tehnologii – în cazul acesta telefonul mobil și web-ul – încep să aplice o anumită presiune și nu doar asupra acelor (puțini) dascăli “teroriști”, ci a întregului edificiu numit școală. Mai devreme sau mai târziu, tehnologia trebuie să devină parte a sistemului educațional și nu doar un accesoriu deranjant.

Ceva mai mult decât un fapt divers este experimentul condus de organizația OLPC (One Laptop per Child – creatorii celebrului laptop de 100 de dolari). Organizatorii au oferit tablete dotate cu sisteme de alimentare solară și cu programe preîncărcate copiilor din două sate izolate din Etiopia. Ambalate în cutii, fără instructori, fără manuale (oricum toți locuitorii erau analfabeți). Le-au lăsat pur și simplu acolo și au angajat un om care să treacă din când în când să schimbe cardurile de memorie, astfel încât să poată fi monitorizată activitatea copiilor.

Profesorul Negroponte povestește că cercetătorii se așteptau ca puștii să se joace cu cutiile, dar surpriza a fost că în patru minute un copil a deschis o cutie, a scos aparatul, a găsit comutatorul (deși nu văzuse în viața lui un comutator) și a pornit aparatul. După alte patru zile, foloseau în medie 47 de aplicații pe zi. După două săptămâni, copiii cântau prin sat cântece (“ABC songs”) de pe tabletă, iar un copil a pictat cuvântul “Lion”. După cinci luni au reușit să ocolească protecția soft pusă de cei de la OLPC pe setările desktop și fiecare copil avea deja alt fundal. Au reușit să pună în funcțiune și camera foto, inițial dezactivată.

Desigur, nu așa se rezolvă problema subdezvoltării Africii, iar unii îi acuză pe organizatori că au folosit copiii pentru a proba teoria constructivistă a învățării, enunțată de Jean Piaget și dusă mai departe de Seymour Papert (unul dintre promotorii proiectului OLPC). Dacă acesta a fost scopul, atunci teza conform căreia cea mai mare parte învățării la copii nu se petrece prin transmiterea de informații, ci prin interacțiunea cu mediul, a fost probată. Experimentul poate convinge decidenții din diverse țări că laptopul de 100 de dolari (numit oficial XO) nu este un moft, ci un instrument util, mai ales acolo unde profesorii sunt puțini, iar materialul didactic lipsește. Peste 2,5 milioane de XO sunt folosite în 40 de țări (printre care și Estonia!). Noi le-am refuzat.

Un alt fapt divers. O fetiță de 11 ani din Pakistan a urmat un curs de fizică la nivel universitar printr-un sit educațional numit Udacity, dar în preziua examenului final guvernul a tăiat accesul la YouTube (unde se postau materiale ajutătoare). În mai puțin de o oră, un student din Malaiezia care urma același curs i-a trimis descrierile, iar o profesoară din Portugalia a încărcat în patru ore clipurile pe un sit necenzurat și Niazi a reușit să treacă examenul.

OLPC, Udacity, Khan Academy și mulți alții schimbă fața educației, o fac mai atractivă și demonstrează că oamenii de toate vârstele vor și pot să învețe. Noi rămânem ancorați în epoca lui Marius Chicoș Rostogan.