Paradoxul joburilor entry-level: de ce se cere experiență pentru a căpăta experiență?

În ultimii ani, cu toții am observat că cerințele pentru ocuparea unui post la nivel entry-level au devenit din ce în ce mai ridicate, iar solicitările de a avea 2-3 ani de experiență profesională au devenit o nouă normalitate pe piața muncii. Această tendință a ridicat multe semne de întrebare, în special din partea generației Z, tinerii care au absolvit sau sunt pe cale să o facă și își caută primul loc de muncă. De ce se cere experiență pentru un post destinat celor fără experiență? Cum s-a ajuns aici? Există mai multe motive care au contribuit la această transformare a peisajului muncii. Piața muncii s-a transformat radical în ultimii ani, iar nivelul de competitivitate este acum mai mare ca niciodată. Într-o economie atât de dinamică, numărul candidaților calificați pentru posturi a crescut. Din acest motiv, companiile au devenit mai selective în procesul de recrutare. Poate pe alocuri prea selective, așa că printre cerințele pentru posturile entry-level s-a adăugat și experiența practică. Această cerință suplimentară de experiență a devenit un filtru pentru a diferenția candidații, deoarece multe companii se confruntă cu un număr mare de aplicații pentru fiecare post disponibil. Având experiență anterioară, fie ea și minimă, un candidat poate demonstra că știe deja cum să funcționeze într-un mediu de lucru, că poate respecta deadline-uri și că înțelege cerințele de bază ale jobului, ceea ce reduce din „riscul” pe care angajatorul și-l asumă atunci când angajează pe cineva atât de tânăr. Acum, companiile operează într-un mediu de afaceri unde totul se întâmplă extrem de rapid, unde eficiența și productivitatea sunt esențiale pentru succes. Asta înseamnă că angajatorii au mai puțină răbdare și resurse pentru a forma un angajat de la zero. În schimb, preferă să angajeze persoane care au deja o înțelegere generală a domeniului și pot contribui imediat la rezultatele companiei. În multe industrii, formarea și integrarea unui angajat poate fi un proces costisitor și de lungă durată. Cerând experiență anterioară, chiar și la un nivel minim, companiile reduc timpul și costurile asociate cu formarea noului angajat, iar acesta poate începe să aducă valoare în organizație într-un timp mai scurt. Cererea de 2-3 ani de experiență pentru posturile entry-level a devenit o realitate datorită evoluției pieței muncii, creșterii competitivității și necesității companiilor de a avea angajați productivi rapid. Această tendință reflectă și un decalaj între ceea ce oferă educația formală și ceea ce caută angajatorii. Pentru tinerii care aspiră la un job, soluția constă în acumularea de experiență practică prin stagii, muncă voluntară sau proiecte freelance, înainte de a aplica la pozițiile entry-level. Totuși, această cerință de experiență pune o presiune mare pe generația Z. Solicitarea de 2-3 ani de experiență pentru un astfel de rol nu este doar nedreaptă, ci creează un cerc vicios și pune obstacole serioase în calea acestora. Una dintre cele mai mari frustrări ale absolvenților este că li se cere experiență pentru a obține experiență. Practic, un job entry-level ar trebui să fie o poartă de acces în carieră, însă atunci când se solicită ani de muncă anterioară, mulți dintre tineri se trezesc că au pierdut un start care nu știau că s-a dat. Cum poate cineva să acumuleze experiența necesară dacă nu i se oferă oportunitatea de a lucra? Astfel se creează o barieră pentru cei care sunt la început de drum, oferind avantaje doar celor care au avut norocul să aibă acces la stagii plătite sau care și-au permis să lucreze voluntar. În mod evident, acest lucru dezavantajează o mare parte dintre tinerii care nu au resursele financiare necesare pentru a accepta astfel de oportunități neplătite.În loc să li se ofere oportunitățile necesare de a-și demonstra potențialul, angajatorii preferă să prioritizeze candidații cu experiență, ignorând astfel unul dintre cele mai mari atuuri ale acestei generații: abilitatea de a învăța rapid și de a se adapta. Cerințele ridicate de experiență pentru posturi entry-level favorizează adesea candidații care au avut acces la resurse și rețele personale care le-au permis să acumuleze experiență încă din timpul facultății. De exemplu, studenții care au posibilitatea financiară de a face stagii neplătite sau care provin din familii care le-au oferit ajutor într-o anumită industrie (poate chiar afacerea familiei) au un avantaj considerabil față de colegii lor care nu au avut aceste oportunități. De altfel, cererea de experiență minimizează importanța educației formale și a efortului depus de tineri pentru a obține diplome universitare. Mulți tineri intră pe piața muncii imediat după absolvire, iar joburile entry-level ar trebui să fie locul în care își pot pune în practică cunoștințele acumulate în anii de studii. În schimb, se pune accent pe experiența practică anterioară, ceea ce lasă impresia că educația universitară nu este suficientă pentru a începe o carieră. Poate că de aici și (falsa) concepție „Degeaba am o diplomă, nu mă ajută la nimic”. Pentru că în loc să fie recompensați pentru efortul lor academic, aceștia se confruntă doar cu obstacole care îi fac să simtă că pregătirea lor formală a fost aproape degeaba. Cererea de experiență anterioară pentru joburi entry-level contribuie și la creșterea ratei șomajului în rândul tinerilor. Mulți absolvenți își petrec luni sau chiar ani încercând să găsească un loc de muncă care să le ofere o șansă să-și înceapă cariera. În acest timp, mulți dintre ei își pierd motivația. Cei care nu reușesc să își găsească rapid un loc de muncă ajung să rămână blocați într-un ciclu de nesiguranță financiară și profesională.  

Oana Ioniță este Social Media Manager, BUSINESS Magazin, Ziarul Financiar, DA Premium