Papa Francisc redă Vaticanului greutate pe scena internațională prin succesul reconcilierii Cuba-SUA

Primul papă latino-american din istorie urmărea îndeaproape dosarul cubanez de când a fost ales în funcție, în 2013, după vizitele la Havana ale predecesorilor săi Ioan Paul al II-lea (în 1998) și Benedict al XVI-lea (în 2012).

Ambii au ales pragmatismul, fără să refuze vreodată dialogul cu regimul comunist. Succesul prezent al diplomației Vaticanului este rezultatul unei lungi medieri a Sfântului Scaun și Bisericii Catolice din Cuba în recentul proces de democratizare de pe insulă.

Vaticanul a confirmat că Jorge Bergoglio a trimis două scrisori președinților american Barack Obama și cubanez Raul Castro, și că după aceea Secretariatul de Stat a primit delegații din ambele țări, în octombrie, într-o misiune ale cărei bune oficii le-a asigurat.

Acest succes al lui Francisc, salutat de către Barack Obama, permite diplomației de la Vatican să-și recapete vizibilitatea de care se bucura pe vremea Papei Ioan Paul al II-lea, la căderea Cortinei de Fier.

Secretă și tăcută, ea nu a încetat să acționeze, rețeaua diplomatică a nunților papali fiind una dintre cele mai extinse din lume. Însă, odată cu Papa teolog Benedict al XVI-lea, mai retras, mai puțin înclinat spre mediatic și cu luări de poziție mai puțin puternice, această diplomație și-a pierdut din vigoare.

Stilul diplomației lui Francisc este destul de diferit de al lui Ioan Paul al II-lea, un papă polonez foarte deschis din punct de vedere politic și aflat în prima linie a prăbușirii comunismului în Europa de Est.

– Moment provocator

Papa argentinian afirmă că nu este politician, ci pastor. El a spus frecvent că intenționează să facă gesturi și să lanseze apeluri la dialog, la pace și la negociere, dar că nu vrea să se amestece în rezolvarea conflictelor, care nu este, a insistat el, de resortul său.

El a făcut în mai un gest spectaculos, rugându-se la zidul care desparte Israelul de teritoriile palestiniene, un moment provocator vizând să împingă spiritele la o evoluție.

În avionul care-l aducea de la Ierusalim, el a spus că-i va primi cu siguranță la Vatican pe președinții israelian Shimon Peres și palestinian Mahmoud Abbas, dar că nu le va face vreo sugestie cu privire la pace.

Altă inițiativă marcantă, prima a pontificatului său, a constat, în 2013, la îndemnarea membrilor G20 să evite orice intervenție externă în conflictul din Siria.

La vremea respectivă Statele Unite și Franța intenționau să efectueze atacuri aeriene asupra pozițiilor regimului președintelui Bashar al-Assad, din cauza folosirii gazelor chimice împotriva civililor de către armata acestuia.

Ulterior, după agravarea războiului din Siria, această inițiativă a Sfântului Scaun – la solicitarea episcopilor din regiune – a fost criticată de către unii diplomați.

Francisc a dezamăgit uneori prin prudența intervențiilor sale, pe mai multe fronturi. În privința Siriei, el nu a condamnat niciodată abuzurile regimului al-Assad, susținut de către majoritatea creștinilor din țară.

În privința Irakului, Papa și-a multiplicat îndemnurile la pace, dar a păstrat o poziție ambiguă față de atacurile aeriene asupra grupării Statul Islamic (SI). El consideră, cu siguranță, legitimă “oprirea agresorului nedrept”, dar condamnă intervenția americană în afara unui mandat ONU și condamnă “terorismul de stat”.

În Coreea de Sud, în august, nu a denunțat dictatura din Coreea de Nord – așa cum ar fi făcut, fără îndoială, un Ioan Paul al II-lea – apreciind că o condamnare explicită ar putea să-i pună în pericol atât pe creștinii din Nord, cât și o viitoare reunificare. El a părut, de asemenea, că nu a vrut să provoace nemulțumire Chinei prin primirea, săptămâna trecută, la Roma, a lui Dalai Lama.

Când s-a prezentat, în noiembrie, în fața Consiliului Europei, la Strasbourg, din care fac parte Ucraina și Rusia, a rămas evaziv cu privire la conflictul armat în curs, părând că vrea să menajeze cele două tabere.

Însă, în baza popularității și prestigiului consolidat de succesul de pe continentul american, Papa argentinian ar putea să devină mai îndrăzneț și să permită diplomației sale să iasă la lumină.