Opinie Renate Luică, cititor Business Magazin: “Guvernanții nu or să te învețe niciodată ce înseamnă bunul simț sau demnitatea”

Am tot citit prin presă păreri oficiale – coerente și legitime, de altfel, – ale unor tineri care, fie încercau să-și găsească identitatea în societatea românească, fie stăpâneau sentimente frustre în legătură cu taxele pe care aceștia trebuia să le plătească statului – bani pe care nu îi amortizau nicidecum.

Vorbim mereu despre anii care au precedat criza de parcă avem în fața noastră un scenariu economic roz. Bine, analiștii anticipează pentru următorii ani consolidarea ponderii industriei în PIB undeva în jurul nivelului de 28-30%. Și tot ei ne bucură când citim știri și ne comunică zâmbind încurajator că în ultimii 5 ani industria și-a majorat contribuția la creșterea economică, deci, se poate cu mai mult și mai bine în umrătorul an.

Că o fi criză economică, că nu o fi, are cine să stabilească. Noi așteptăm cuminți noi scenarii care să ne provoace din nou doar la discuții, uneori inepte.

Însă e cu atât mai greu să vorbești despre criza de identitate a tânărului român. Ok, trăim într-un balon speculativ al societății și explozia consumului excesiv sugrumă dezvoltarea țării care ar trebui să fie declinată prin majoritatea proceselor de producție. Și nu, nu mă refer la back to the basics pentru că un om sau sistem nu funcționează așa. Are nevoie de reinventare și investiție în timp, resurse sau generații. Revenind la ambiguitatea de a fi tânăr în România cu perspective optimiste și încrezătoare, cred că dincolo de guvernanți, de faptele lor extirpate, uneori, de bun simț, suntem eu și tu care creăm un uriaș rezervor de oameni, acțiuni, energii și fapte a cărăr consecință depinde în mod direct de noi.

Într-adevăr, agenda contextului economic pare să fie aspră cu noi: spre exemplu, dacă avem un job nu mai putem termina școli de specialitate și daca tot le facem, la un moment dat e musai să renunțam la una din ele ca să ducem la bun sfârșit “strategia” – are atâția fani cuvântul ăsta… Însă, peste neputința sistemului, nu ne recunoaștem niciodată punctele forte: mediocritate, invidie, lene. Și astea cresc în noi o dată cu “maturizarea” noastră. Acum câteva zile am auzit în metrou un dialog între câțiva studenți care se închipuiau pe funcții mărețe în marile companii. Nu e un vis urâcios, e chiar benefic. Partea proastă din toată ecuația erau pretențiile “juniorilor”: salarii măricele pentru experiența lor și nicio oră lucrată în plus pentru că avem și noi o viață socială.

Suntem mereu la extreme – fie muncim ineficient până la epuizare, fie nu ne interesează să ne justificăm salariul în fiecare luna și niciodată nu gândim în perspectivă. Nici nu ne simțim motivați atunci când câștigăm mai mult decât merităm. Dacă, printre alte conicidențe ni se întâmplă să avem colegi care practică intens integritatea și profesionalismul avem tendința de a-i invidia și a face orice să cadă cu un picior în groapă.

Guvernanții nu or să te învețe niciodată ce înseamnă bunul simț sau demnitatea și nici ei nu or să îți organizeze vacanța în nu știu ce locuri uitate de lume. În niciun caz ei nu sunt obligați să participe la evoluția și împlinirea visului tău. Ei au obligația să fie corecți cu tine, iar dacă nu sunt, nu e cea mai bună soluție să-ți plângi o tinerețe întreagă. E adevărat. Nu avem șansa neamțului și nici a englezului, avem doar o hemoragie de superficialitate pe care o conștientizăm. Și de aici e simplu. Scapi de abundență dacă-i pui capac. Ca să poți ajunge la același nivel cu suedezul sau neamțul – că tot am amintit de el – printre altele trebuie să învățăm să fim pragmatici nu să trăim cu senzația că viața e numai o pasiune, să cultivăm mai mult cultura optimismului și a încrederii și ai să vezi că primele semințe încolțite or să te ajute și fizic nu numai psihic. Mai trebuie să fim serioși și dedicați activității noastre, printre altele să ne respectăm șefii sau subalternii ori colegii – nu uita că salariul lunar ți-l câștigi prin munca ta, însă făcând echipă cu ei. Cât despre starea de nemulțumire mereu adulmecată în comparație cu alții, nu e constructivă atâta timp cât muncești doar 4 din cele 8 ore petrecute la birou. Și dacă se întâmplă să muncești 10 ore pe zi, nu faci musai ca să contribui la alte dorințe și vise, ori ca să menții în toalitate economia țării în care trăiești. O faci pentru tine pentru că vrei să înveți și vrei să știi cum poți deține o afacere atunci când o să crești mare. Pe lângă celebra fișă a postului și sarcinile pe care trebuie să respecți, angajatorul are responsabilitatea de a te îndruma în a-ți realiza task-urile cu succes și a-ți pune la dispoziție toate resursele necesare pentru realizarile tale și deopotrivă ale companiei pentru care muncești. Știu și sunt total de acord cu tine (pe aici trec și eu) când afirmi pe la toate mesele de prin cafenele ca nu mai există echilibru profesional, că șefii de la muncă sunt mereu nemulțumiți și că nu văd niciun exemplu în tine. Asta e problema lor, poate și a ta – pentru că trebuie să le demonstrezi contrariul. În condițiile astea, smiorcăiala nu e o soluție. Există o vorbă: “Dacă doar te rogi atunci când eșți în impas, atunci chiar ești în bucluc.”

Printre alte industrii și servicii, economia o “miști” și tu, fie că doar contribui la un procent mai mare al consumerismului, fie că produci orice – în limite legale – care să îți aducă venit.

Nu știu dacă mai suntem în criză – cifrele spun că nu, ce se întâmplă în societate spune că da. Reperele morale nu le mai găsim pentru că societatea e într-o continuă schimbare, însă nu există niciun factor extern care să ne afecteze integritatea, deminitatea și identitatea atâta timp cât dorințele noastre sunt pe aceeași lungime de undă cu acțiunile noastre. Deci, problema nu e la guvernanți și nici la economia sărăcită sau cifrele umflate. E la tine: vrei să lași ceva în urma ta sau nu.

Gândește-le la următorul scenariu: Ești un produs. O bancnotă de foarte mulți euro. Pune-te într-un plic, în dulap și stai acolo. Nu faci nimic, doar stai. Crezi că după o lună vei fi multiplicat ca valoare?